Frustrarea emoțională în relație... Oare câți dintre noi o trăim? Ne îndrăgostim, pornim la drum alături de o persoană, facem tot ceea ce putem ca să-i creăm confortul afectiv și emoțional, dăruim, uneori nu cerem nimic în schimb, deși așteptăm în sufletul nostru o recunoaștere a eforturilor noastre. Nu înțelegem ce se întâmplă, de ce nu primim în mod firesc o reciprocitate, o recompensă firească pentru eforturile noastre orientate către fericirea celuilalt, cu toate că, în fiecare zi, dăruim din ce în ce mai mult și îl înconjurăm cu toată dragostea noastră. Sună cunoscut?
Am întâlnit și întâlnesc multe relații în care este vorba despre faptul că unul dintre ei dăruiește necondiționat, o face din toată inima și da, probabil că se așteaptă ca, la un moment dat, partenerul să simtă să-i ofere, la rândul lui, confort emoțional, afectiv și relațional. Dar asta nu se întâmplă întotdeauna... Ci ceea ce se petrece este că partenerul care a beneficiat de atenția, acceptarea și dragostea necondiționată din partea celuilalt se transformă într-o persoană pasivă și dezangajată. Uneori, dacă partenerul său întrerupe acest aflux de energie pozitivă și cere ceva și pentru el, cel obișnuit cu tratamentul frumos primit până în acel moment are accese de răutate sau de nepăsare, în care afirmă: „Dacă nu-ți convine, pleacă!”.
Deci nici vorbă de o „recompensă” pentru faptul că a beneficiat de atâtea momente frumoase, ci, din contră, transmite mesajul că dacă nu primește în continuare aceleași lucruri (sau mai multe), evident, fără să ridice vreun deget, atunci îl pedepsește pe partener, scoțându-l din viața sa. Mesajul este: „Dacă refuzi să-mi oferi necondiționat și ai pretenții, atunci nu mai am nevoie de tine.”
Cred că un astfel de mesaj ne duce cu gândul la un fel de „sclavagism emoțional”, în care asupritorul cere și nu dă înapoi decât firimituri, iar cel care oferă din preaplinul sufletului rămâne pustiit, cu sentimente de neputință, tristețe, dezamăgire, furie — și toate acestea doar pentru că a dorit să ofere frumosul...
Ce se întâmplă, de fapt? De ce noi, oamenii, nu putem să apreciem (decât după ce pierdem, eventual) și să răsplătim dragostea necondiționată? Care este motivul pentru care, atunci când primim, nu știm să fim recunoscători pentru asta, ci credem că ni se cuvine și, eventual, prindem încredere și ne transformăm în mici tirani: „Mă iubești, deci fă cum vreau eu. Dacă nu, pleacă!”
Suntem atrași de persoane cu care relațiile sunt dificile, nesatisfăcătoare și care, uneori, ne pun în pericol sănătatea psihică și fizică. Avem nevoie să simțim că luptăm pentru cineva, apreciem o persoană doar dacă am trecut prin multe suferințe emoționale ca să rămânem lângă ea. Valoarea omului de lângă noi constă tocmai în costurile implicate pentru a-l menține în viața noastră. Despre ce vorbim aici? Dragostea se presupune că este un lucru frumos, însă apreciem pe cineva doar dacă ne face să suferim, nu dacă ne iubește și ne arată asta. Cu ce rămânem, în final, este un gust amar, deoarece lucrurile urâte, care ne-au cauzat suferință, nu se uită ușor, așa că, după tot efortul depus, tot singuri și neîmpliniți ne simțim...
Una dintre explicațiile posibile ale faptului că nu apreciem bunătatea și dragostea necondiționată este propria imaturitate emoțională, alături de iresponsabilitatea relațională. Nu putem aprecia ceva atât de frumos dacă nu avem maturitatea necesară ca să percepem și să primim, în locul potrivit din sufletul nostru, aceste lucruri. Poate că avem o credință conform căreia partenerul intră în viața noastră și este dator, prin faptul că este îndrăgostit, să se poarte frumos, că asta este alegerea lui și că pe noi nu ne obligă asta cu nimic. Este corect că nu este vorba de „obligații”, ci este vorba de apreciere și recunoștință, date de maturitatea emoțională a fiecăruia.
Astfel, în loc să ne transformăm în ființe pasive, egocentrice și egoiste, receptori și consumatori de dragoste, să începem să ne orientăm și noi către cel care ne oferă atâtea lucruri minunate și să începem, la rândul nostru, să dăruim necondiționat. Am citit undeva că în relație este minunat dacă reușești să oferi 70% și să ceri 30% și mă întreb: oare cum ar arăta viața fiecăruia dintre noi, viața în cuplurile și în familiile noastre, viața tuturor oamenilor, dacă am începe fiecare dintre noi, în mod conștient și matur, să ne responsabilizăm și să învățăm să dăruim?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Suntem cocreatorii propriei vieți, precum și ai relațiilor noastre, așa că oricând putem alege fericirea proprie și a celui de lângă noi și evitarea suferinței proprii și a celui care ne stă alături în viață...
Dăruiește!
Dr. Ursula Sandner
vezi?de asta trebuie sa iubesc si eu…macar 70%…in cele mai grele zile :-)
Lipsa de iubire fara de noi insine ne face sa acceptam, din pacate, acest „troc emotional” care nu duce, desigur, decat la tristete, dezamagire si suferinta…De ce ai fi cu cineva care iti nesocoteste sentimentele, care crede ca i se cuvine Totul, fara a da nimic in schimb? Daruirea neconditionat este cheia, dar e foarte frumos ca „oglinzile” noastre, cei in care ne reflectam, sa fie pe aceeasi „lungime de unda: cu noi…
„Iubeste-te, fii plin de iubire… Daca vine cineva la tine, bine, daca nu, nu. Abia cand poti sa te reversi, esti pregatit sa intri intr-o relatie de iubire..dar intri ca un stapan, nu ca un sclav”… Osho
Dar neconditonat nu inseamna ca iubesti dar nu astepti nimic in schimb nici pe moment , nici in viitor? (fara conditii)