Cunoaștem cu toții persoane care par a nu vrea să se maturizeze niciodată, nu-i așa? Ei bine, sindromul Peter Pan se referă exact la aceste persoane, în special bărbați, care fug de responsabilități și își trăiesc viața de parcă ar fi niște eterni copii, asemenea personajului de poveste Peter Pan, care trăiește în țara Neverland și care nu crește și nu îmbătrânește niciodată.
Ce înseamnă a fi matur?
De multe ori, oamenii percep o persoană ca fiind matură, dacă este o persoană „așezată la casa ei”, cu familie și copii, însă a te căsători și a avea copii nu este o garanție a maturității, deoarece oamenii pot lua aceste decizii ca urmare a unei presiuni sociale sau familiale, pentru că așa „trebuie” ori din diferite alte asemenea motive, fără a fi însă pe deplin conștienți de ceea ce presupune acest lucru. Pot, de asemenea, să-și dea ulterior seama că este ca și cum ar trăi o viață care nu le aparține, că se simt nefericiți, poate își doresc să fugă de responsabilitățile care simt că le-au picat pe umeri, pentru că nu și le-au asumat decât la nivel declarativ, superficial.
Așadar, maturitatea implică înainte de toate asumarea responsabilității, asumarea propriei libertăți de a decide și acționa cu conștientizarea și asumarea consecințelor și implicațiilor care decurg de aici.
Un adult matur din punct de vedere emoțional și psihologic își asumă responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentele sale, pentru viața sa; își recunoaște greșelile, și le asumă, este dispus, astfel, să învețe din ele, este dispus să le repare (dacă se poate) ori să își ceară scuze (dovedind astfel că are capacitatea de a înțelege și accepta că poate greși, de a dovedi înțelegere și empatie față de o altă persoană); are capacitatea de a filtra prin propria minte informațiile, cunoștințele, ideile cu care intră în contact și a selecta ce i se potrivește și ce nu, în loc de a lua totul de-a gata și a urma niște „rețete” prestabilite. Un adult matur ia decizii raționale și, chiar dacă uneori este tentat să se lase pradă impulsurilor sau emoțiilor de moment, nu face din acest lucru o obișnuință, ci caută ca, de fiecare dată când se întâmplă asta, să își înțeleagă, gestioneze și echilibreze stările emoționale.
Un adult matur nu dă vina pe alții și nu se agață de trecutul său mai mult sau mai puțin nefast pentru a-și găsi scuze și justificări. Își asumă propria dezvoltare personală și înțelege că de el depinde ce va face în continuare, cum se va raporta la sine și la viitorul său, indiferent de felul în care a fost crescut sau de experiențele prin care a trecut.
Un adult matur este o persoană autonomă din toate punctele de vedere, care lucrează cu sine pentru a se elibera de temeri iraționale, care știe că se poate baza pe propriile puteri pentru a-și îndeplini obiectivele și scopurile – nu depinde de alții și nu își pune destinul în mâinile altor oameni. Este dispus să amâne recompensele, deoarece pentru îndeplinirea obiectivelor, este nevoie de cele mai multe ori de perseverență, muncă, efort susținut și disciplină, care implică, de altfel, toleranță la frustrare și capacitatea de a prioritiza.
Ce caracteristici are o persoană cu sindromul Peter Pan?
Mai sus am descris în linii mari câteva trăsături ale maturității tocmai pentru a înțelege mai bine ce înseamnă acest refuz de a te maturiza, caracteristic persoanelor cu sindromul Peter Pan. Înainte de toate, trebuie menționat faptul că acest sindrom (sau complex), nu se regăsește în vreun manual de diagnostic al tulburărilor mintale, astfel că este mai degrabă un concept care face referire la persoanele care nu vor să își asume viața de adult. A ști, cel puțin în mare, despre caracteristicile sale, ne ajută la o înțelegere mai bună și mai complexă a oamenilor și comportamentelor acestora.
Un adult cu sindromul Peter Pan...
- este instabil în privința traseului profesional, ceea ce înseamnă că îl vom regăsi frecvent „între slujbe” – nimic nu pare a-l mulțumi și a i se potrivi, însă, de fapt, nu își asumă responsabilitatea unui job, nu are capacitatea de a persevera sau are o toleranță foarte scăzută la frustrare. Dacă nu este suficient de motivat sau pur și simplu „nu mai are chef”, poate spune: „eu nu sunt făcut să fiu angajat”, ceea ce, desigur, nu este nicio problemă, problema este că nu este făcut să fie nici antreprenor, liber-profesionist sau colaborator. Își dorește să trăiască „liber” și să facă ce vrea, însă în același timp consideră că i se cuvine ca alții să aibă grijă de el, astfel încât frecvent îl găsim în postura de a locui cu părinții (sau alte persoane apropiate) și a depinde de ei chiar și la vârste înaintate. În momentul în care are un job, frecvent poate să nu-și respecte promisiunile sau termenele, să invoce scuze pentru faptul că nu își desfăsoară munca așa cum ar trebui, să amâne, să lase treaba neterminată sau să te lase baltă în mijlocul proiectelor începute;
- „uită” să-și plătească facturile sau îi este greu să-și stabilească prioritățile în privința finanțelor. „Uită” să plătească întreținerea, însă nu ezită să cheltuie ultimii bani pe cel mai recent joc video apărut. De asemenea, îi este greu să trăiască pe cont propriu, deoarece gestionarea unei locuințe cu tot ceea ce implică i se pare prea complicat. Dacă locuiește împreună cu cineva, lasă toate responsabilitățile pe seama acelei persoane, deoarece treburile casnice „nu îi plac”, „sunt plictisitoare” ori „nu știe cum să le facă/nu se pricepe”;
- nu este constant – fie că vorbim de job, de hobby-uri, interese sau relații, nu dă dovadă de constanță. Este, de asemenea, instabil emoțional. Astăzi își poate dori cu un entuziasm înflăcărat ceva, iar peste câteva zile poate chiar uita ceea ce i-a atras inițial atenția. Asemeni unui copil care își dorește o jucărie și plânge nestăvilit pentru a o primi, pentru ca ulterior să o arunce într-un colț al camerei, adultul Peter Pan poate fi extrem de convingător și motivat la început în a face sau a obține ceva, pentru ca ulterior să devină total neinteresat și indiferent. În același sens, își poate stabili obiective mărețe, însă la primul obstacol poate renunța, deoarece nu este dispus să depună efortul necesar pentru a-și realiza planurile. Îl poți auzi spunând „alții au reușit pentru că au avut noroc sau pentru că sunt pur și simplu talentați”, excluzând factorul „muncă susținută” din ecuația succesului;
- nu te poți baza pe el – tocmai pentru că nu este constant și nu este interesat decât de ceea ce i-ar aduce lui avantaje, dar și pentru că nu și-a dezvoltat suficient abilitățile de a-și îndeplini rolurile (profesionale, sociale, familiale). Deși la început poate fi extrem de jovial, plin de viață și prietenos, o companie minunată pentru petrecerea timpului liber și distracție, cu timpul îți dai seama că atunci când chestiuni mai importante apar, nu te poți baza pe el. Manifestă nepăsare, indiferență și lipsă de empatie. Din acest motiv relațiile lor sunt, de asemenea, problematice, deoarece în general se comportă ca niște copii răsfățați care pretind, însă fără a considera că trebuie să ofere ceva în schimb la rândul lor. Le este greu să asculte cu adevărat pe cineva și să fie acolo pentru el/ea, deoarece la un anumit nivel sunt deconectați de propriile emoții sau nu au inteligența emoțională suficient de dezvoltată. A-și întemeia propria familia sau a avea o relație de lungă durată pare ceva aproape imposibil, deseori preferând relațiile pasagere, relațiile în care nu trebuie să ofere mai nimic, ci, cel mult, să fie prezenți fizic ocazional;
- dă vina pe alții pentru felul în care arată viața sa – pentru că nu își asumă responsabilitatea, găsește întotdeauna pe cineva de învinovățit. Dacă nu își fructifică potențialul, sigur de vină sunt părinții săi care nu l-au susținut îndeajuns, colegii care i-au pus bețe-n roate, societatea pentru că nu-l înțelege și nu-i apreciază talentele, prietenii care l-au ajutat de cincisprezece ori și a șaisprezea oară nu au mai putut sau nu au mai vrut, astfel că automat s-au transformat în trădători ș.a.m.d.;
- îi este teamă de viitor – pentru că îi este greu să-și proiecteze acel viitor și să parcurgă pașii necesari ca să ajungă unde își dorește, pentru el viitorul este un mare necunoscut, un fel de bau-bau. De multe ori maschează această teamă prin atitudini și afirmații de tipul „ce contează ce va fi mâine, important este să trăim clipa”, însă nu în sensul de prezență fizică conștientă, conștientizare moment cu moment a gândurilor, emoțiilor, senzațiilor corporale și a mediului înconjurător, ci în sensul de neasumare a responsabilității pentru propriul destin, fugă, evitare;
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
- consum excesiv/dependență de alcool, droguri – fugind de realitatea dificilă și complicată a vieții de adult (așa cum o percepe el), se refugiază frecvent într-o lume iluzorie. Excesul de diferite substanțe, petrecerile continue, nopți și zile pierdute cu diferite persoane la fel de imature, reprezintă mai degrabă un stil de viață pentru el decât o „ocazie”;
- îi este greu să gestioneze situațiile dificile și să ia decizii – atunci când se confruntă cu diferite provocări în viață sau în relațiile sale, are tendința mai degrabă de a se comporta ca un copil nemulțumit care țipă sau face o criză, în loc de a avea o abordare rațională și constructivă, focalizată pe soluții. De exemplu, dacă apare un conflict în relația de cuplu, are tendința de a-l evita - neagă problema, se eschivează, refuză comunicarea, trântește, „face o criză”, pleacă, însă are grijă să se răzbune ulterior, devine pasiv-agresiv ori te atacă când prinde ocazia;
- nu este interesat de a se dezvolta personal, de a produce schimbări în propria viață, nu consideră că greșește în niciun fel ori că unele lucruri ar putea să le îmbunătățească, deseori dând dovadă de aroganță tocmai pentru a masca nesiguranța de sine.
Care sunt cauzele?
Acest sindrom se întâlnește cel mai frecvent la bărbați, acei bărbați care foarte mulți ani la rând din viața lor nu reușesc, în general, să gândească ori să se comporte ca niște adulți în niciun domeniu al vieții lor. Printre cauze putem menționa:
- Hiperpotejarea în copilărie / răsfăț exagerat – dacă au avut părinți hiperprotectivi, care făceau totul în locul lor, nu au avut ocazia să învețe să-și asume responsabilități (deoarece responsabilități există la orice vârstă, în acord cu vârsta respectivă), sau dacă părinții au evitat în permanență să-i expună diferitelor situații, de altfel normale și inerente vieții, prin intermediul cărora să-și dezvolte o percepție realistă asupra vieții, toleranță la frustrare sau capacitatea de a înțelege și gestiona și emoțiile negative. Un copil își dezvoltă maturitatea emoțională pe măsură ce părinții îi permit și îl învață să-și asume responsabilități și să devină din ce în ce mai independent.
- Lipsa de afecțiune și atenție / existența abuzului – un copil care a fost neglijat, abuzat, ajuns la vârsta adultă poate regresa la stadiul de copil din punct de vedere emoțional pentru că nu a reușit să parcurgă cu succes celelalte etape ale dezvoltării, pentru că simte nevoia de protecție și pentru că nu a reușit să-și dobândească autonomia emoțională, ori pentru că simte că nu a avut copilăria pe care și-a dorit-o și încearcă să o retrăiască acum, la vârsta adultă.
Ce se poate face?
Dacă îi spui unei persoane care are sindromul Peter Pan „maturizează-te odată!” pentru că pur și simplu vrei să se maturizeze odată și să-și schimbe comportamentul, nu înseamnă că va și funcționa acest lucru. În spatele imaturității și a refuzului de a crește se află un copil speriat, un om care, dintr-un motiv sau altul, nu crede că poate face față vieții de adult, care nu se vede suficient de capabil, de bun, de pregătit, care nu se simte încrezător în propriile forțe. O persoană care se teme, care, poate, îi percepe pe cei din jur ca pe niște amenințări, care are o viziune întunecată asupra vieții și lumii, o persoană care are multe credințe iraționale și disfuncționale ce stau la bază neasumării responsabilității, dar care pot fi restructurate, mai ales dacă există ajutor din partea unui specialist.
Dacă ești într-o relație cu o astfel de persoană, nu îți asuma rolul de Salvator, chiar dacă speri că prin iubirea ta o să-l schimbi. Dacă persoană respectivă nu ajunge în punctul în care măcar să contempleze ideea că are o problemă, că ceva nu este ok, pentru ca ulterior să și ceară ajutor în acest sens și să fie dispus să lucreze cu sine, cel mai probabil te vei lupta cu morile de vânt și vei ajunge să acumulezi multe frustrări și resentimente.
Când o persoană refuză să trăiască în acord cu etapa de viață în care se află, când un adult trăiește, de fapt, ca un copil captiv în corpul unui adult, nici nu își va retrăi copilăria, pentru că acea etapă este în trecut și este nevoie, de fapt, să o accepte și să se elibereze de „fantomele” sale, însă nici viața adultă la adevăratul său potențial. Va trăi, până la urmă, captiv într-o lume iluzorie, va trăi între două lumi care îl sfâșie.
Psihoterapia poate fi un prim pas, pentru ca persoana să dobândească încredere în sine, să își restructureze credințele, să își facă un plan de acțiune cu pași mărunți, dar constanți și să învețe să-și accepte viața de adult, care deși uneori are dificultățile sale, ca orice etapă, de altfel, are și nenumărate beneficii și avantaje.
Dr. Ursula Sandner
Minunat, minunat, minunat, de un infinit de ori minunat.
Am avut un prieten(iubit) care suferea de complexul Peter Pan. Mi-a fost foarte grea relația cu el. Orice aș fi încercat să fac să îl ajut sau să îl îndrum, nu era bun pentru că el nu își dorea schimbarea. Până la urmă ne-am despărțit definitiv și irevocabil, eu plecând cu multe frustrări, resentimente și răni. Sunt înt-un proces de dezvoltare personală în prezent. Chiar dacă mi-e greu, mă simt mai liberă și mai stăpână pe mine și deciziile mele, bucurându-mă de lucrurile mărunte din viața mea care îi dau farmec și o colorează. :)
Foarte bun articolul!
Doamna Ursula structureaza informatii pretioase despre maturitatea omului, sugereaza cateva solutii pentru a deveni o persoana responsabila.
Cititi articolul si va veti convinge de valoarea lui!
Foarte adevarat tot ce spui. Este o experienta traita de mine cu o persoana de acest gen. Iar eu rani emotionale de abandon si respingere din copilarie. O adevarata provocare. Multumesc pentru articol.
Am trăit 20 de ani alături de un asemenea om. Nimeni si nimic nu il va schimba atat timp cat refuză macar ideea ca exista ceva in neregulă ĺa el. Nu va irositi viata meritati sa trăiți pentru voi.
Cunosc prea puțin – aceasta manifestare/despre sindromul Peter-Pan- sa pot califica sau descrie corect, însă, aparent foarte multe persoane au parte dintre caracteristicile menționate in articol.
Se observa cum trece timpul, zile/ luni/ ani – și nu-și dau seama ca nu realizează nimic in viața lor. Ma refer deopotrivă la femei și bărbați. Sunt doua nivele care se întrepătrund constant, sunt total distructive și vicioase!
Un nivel este al celor care rareori conștientizează ca ar trebui schimbat ceva, ei sunt aceea care dispun și de ceva resurse( dorinta de schimbare, pragmatism, îmbunătățiți concrete , energie , rezerve afective, capital material, capital social, ceva calități morale, educație, etc.
Al doilea nivel este cel lipsit de aceste rezerve, de cele multe ori sunt persoanele acelea” populare “ care au mereu ceva de spus, care sunt și au demonstrat pe parcurs un minus continu in toate aspectele vieții, care folosesc cel mai bine cuvintele mieroase și tonul “ blând”, vorba bunicilor “ vorba buna mult aduce” , sunt persoanele cele mai distructive prin lipsa lor de “tot”- întrucât obiectivul lor unic este de a sta cu ochii și vorba asupra tuturor, unora le dau mieroase sfaturi, altora le explica ca sunt un model demn de urmat ( vorbe ipocrite contrazise mereu de fapte care in viața au întârziat sa apăra), altor cercuri mai apropiate – rude- prieteni ( care sunt mulți obligatoriu) le explica ca sunt -un dat obligatoriu – in viața lor, ca fără ei nici “bradul de craciun nu sta in suport”, etc.
Ceea ce rezulta este grav, in toate familiile/ cercurile sociale mici – exista asemenea “paraziți”, de multe ori cu intrigile care le tes cei de la primul nivel sunt sufocați de toxicitatea lor, acțiunile categorice sunt luate in derâdere sunt ironizate, pentru ca tipul de “ parazit” din asta si cu asta se hrănește. Cel mai important este sa nu depășească nimeni nivelul, dacă un “parazit” nu reușește nimic niciodată nimeni din jurul sau nu are voie sa o facă!
Educația in țara noastră nu este una centrata pe propria persoana. Interacțiunea in grup este încă “ obligatorie” la un nivel prea intim, personal, privat, ceea ce dăunează vieții unui individ asumat, coerent- care este opusul acestora “al spiritului de turma”. Inca mulți indivizi refuza sa isi asume in mod singular, direct și personal viața. Ei / ea /el -așteaptă validari sociale tocmai de la acei “paraziți”. De ce ? Pentru ca atunci când un individ este preocupat de binele propriu, nu are timpul fizic, flexibilitatea mentală de a crea idei/ duscutii si de a asculta “ balivernele “ celor care nu au demonstrat lucruri concrete, asumări, creștere, etc.
Este totuși trist pentru societate actuala ca nu sa evoluat, încă se folosesc tipare vechi – expirate, distructive.
Este iminenta o trezire, cu altfel de oameni dinamica lucrurilor ar fi una mult îmbunătățită, mai sănătoasă, mai europeană , mai actuala!
Obligatoriu ca viitoarele generații sa se desprindă de acest “ marasm mioritic” care in fapt tine lucrurile pe loc și face enorm de mult rău.
Pentru a fi o persoana responsabila și asumată nu este nevoie de capital financiar și nici de doctrine politice, nu este nevoie de ajutorul venit din vreo direcție este nevoie de respect prntru propria persoana , odată cu el vin și celelalte in raport cu tine și cei din jur . Forma de respect “ fata de tine însuți” poate constitui un subiec larg ( valori, educatie, comportamente) însă este ceea ce un individ trebuie sa construiască și sta la baza a tot ceea ce întreprinde in societate si in viața.
Ce minunat ar fi sa va ufmareasca munca, postările…
Minunat articol! Cred ca nu mai e nimic de adaugat… Ma simt imbogatita cu fiecare articol scris de domnia voastra d-na Sandler! Cauzele sindromului sunt cele subliniate in articol. Educatia primita in familie mi-se pare hotaratoare! Mamele de baieti trebuie sa fie mai asumate si sa nu-i rasfete, pentru a creste oameni responsabili, iar tatii sa le sustina in acest demers si sa fie un exemplu de responsabilitate! In cazul fetelor de asemenea exmplul pe care il da tatal este important in perceptia pe care viitoarea tanara femeie o va avea asupra rolului ei in propria viata de adult.Si mai cred ca iubirea si respectul pe care copiii il percep sau nu la parintii lor, are un mare rol formator, mult mai mare decat „prelegerile” tinute de parinti care se bat cap in cap cu realitatea…Cred ca si educatia din scoala este importanta, dar asta o putem schimba mai greu noi pe termen scurt, dar educatia in familie este mai la indemana noastra. Scoala ar face un mare bine cand va pune mai mare baza pe inteligenta emotionala a copiilor pentru a avea adulti responsabili.