Rivalitatea dintre frați pare să apară inevitabil în orice familie și, deși poate lăsa impresia că este doar un șir de certuri și neînțelegeri, în realitate ascunde trăiri mult mai complexe. Este o expresie a unor nevoi psihologice importante precum nevoia de apartenență, de a fi văzut, valorizat și iubit.
Cum se manifestă rivalitatea dintre frați?
În copilărie, se poate manifesta prin:
- comportament agresiv – de la gesturi ostile și lucruri aparent „nevinovate”, cum ar fi luarea unei jucării sau ascunderea obiectelor preferate ale fratelui, până la comportamente mai serioase, cum ar fi jignirile sau chiar lovirea. Un copil poate să-și necăjească fratele intenționat și să-l provoace doar ca să-l enerveze pentru a atrage atenția sau a-și marca teritoriul;
- comportament sfidător – când părinții sunt ocupați cu fratele mai mic, copilul mai mare poate începe să se poarte urât intenționat, să facă exact ce știe că nu are voie: să arunce lucruri, să strige, să deseneze pe pereți ș.a.m.d. El încearcă, de fapt, să vadă dacă mai contează pentru cei din jur, dacă părinții îl mai observă, dacă reacționează la ce face. Chiar dacă atenția pe care o primește vine sub formă de ceartă, preferă asta în loc să se simtă ignorat;
- unii copii răspund la apariția unui frate mai mic devenind exagerat de ascultători și cuminți, în speranța că vor fi apreciați pentru asta și că nu vor fi „înlocuiți”. Se străduiesc să nu facă probleme, să nu deranjeze, să nu își exprime supărările, deoarece le este teamă că vor fi respinși. În timp, acest lucru poate duce fie la izbucniri emoționale, la agresivitate „din senin”, fie la o retragere și mai mare, la tristețe și iritabilitate;
- regresie și accentuarea dependenței față de părinți – unii copii pot deveni foarte agățați de părinți, solicitând constant prezența sau atenția lor. Aceștia pot manifesta comportamente regresive – adică revin la etape anterioare de dezvoltare, chiar dacă le depășiseră deja. Încep din nou să vorbească ca un bebeluș, refuză mâncarea, udă patul sau se trezesc de multe ori noaptea. Prin astfel de comportamente, copilul testează dacă mai are parte de aceeași grijă și atenție ca înainte, dacă este la fel de important ca fratele său. Ele exprimă stresul resimțit de copil în fața unei schimbări semnificative precum apariția unui alt frate și nevoia de siguranță. Este o modalitate prin care cere, de fapt, reconfirmarea iubirii părintelui.
În adolescență, rivalitatea dintre frați devine mai puțin vizibilă, dar nu dispare – se manifestă prin încercări constante de a se diferenția unul de celălalt. Adolescenții încep să se compare între ei în privința performanțelor școlare, a felului în care arată, a prieteniilor pe care le au, a pasiunilor și intereselor, încercând să-și găsească locul și să fie recunoscuți pentru cine sunt ei, în individualitatea lor. Ironiile, sarcasmul, competiția privind rezultatele obținute sau o anumită indiferență sunt semne ale rivalității în această etapă.
În viața adultă, conflictele pot apărea în jurul reușitelor personale sau a comparațiilor legate de „cine a realizat mai mult”. De asemenea, conflictele pot să apară și în jurul relației cu părinții – de exemplu, cine îi ajută mai mult, cine „a făcut mai mult” pentru ei; în jurul aspectelor legate de moșteniri sau alte chestiuni de tipul acesta. Relațiile pot deveni reci, tensionate sau definite de o politețe aparentă, dar în spatele căreia se află multe reproșuri nespuse. Pot exista, de asemenea, conflicte deschise sau neînțelegeri în privința deciziilor de familie.
Rivalitatea dintre frați nu dispare automat odată cu vârsta – ea poate continua, se poate reactiva în anumite contexte sau, dimpotrivă, se poate transforma într-o relație bazată pe sprijin și respect reciproc. Acest lucru depinde, însă, atât de felul în care au fost gestionate diferențele și tensiunile în copilărie, cât și de disponibilitatea fiecărui frate adult să lucreze asupra propriilor răni, resentimente sau tipare relaționale.
Care sunt cauzele rivalității dintre frați?
Lupta pentru atenția și afecțiunea părinților – chiar dacă părinții cred că oferă atenție și afecțiune în mod egal, copiii pot percepe diferit. Pentru un copil, un gest care pare nesemnificativ, precum faptul că părintele petrece mai mult timp cu fratele mai mic sau îl mângâie mai des poate fi perceput ca o nedreptate sau ca o dovadă că „pe el îl iubește mai mult”.
Lipsa abilităților de prevenire și rezolvare a conflictelor - copiii nu se ceartă doar pentru atenția sau afecțiunea părinților, ci se ceartă și pentru jucării, pentru teritoriu, pentru cine are dreptate. Mulți copii nu știu cum să-și exprime emoțiile și nevoile într-un mod constructiv, cum să coopereze, cum să cedeze, cum să se joace împreună sau să rezolve conflictele. De fapt, puține dintre conflictele dintre frați se termină cu o împăcare reală – cel mai des, unul cedează sau se retrage, de obicei cel mai mic.
Autorii cărții „NurtureShock”, Po Bronson și Ashley Merryman, prezintă mai multe concluzii bazate pe observații și cercetări din domeniul psihologiei dezvoltării. De exemplu, Dr. Laurie Kramer, profesor de psihologie aplicată la Universitatea Northeastern, a creat un program numit „Mai multă distracție cu frații și surorile” în care accentul nu a fost pus pe rezolvarea conflictelor, ci pe a le preveni, pe construirea unei relații de prietenie între frați. Programul îi învață pe copii cum să se joace împreună, cum să-și exprime dorințele, cum să coopereze și cum să recunoască emoțiile celuilalt, scopul fiind să-i ajute să aibă momente reale de conexiune, distracție și colaborare.
Când copiii încep să se bucure cu adevărat unul de compania celuilalt și să se distreze împreună, conflictele dintre ei nu mai au aceeași greutate. Nu mai este vorba doar despre cine se joacă cu o anumită jucărie și cine cu alta sau cine are dreptate, ci despre ceva mai important: riscul de a pierde un partener de joacă. În acel moment, relația în sine devine mai importantă decât dorința de a câștiga.
Surprinzător, un factor care poate prezice cum se vor înțelege frații are legătură cu felul în care fratele mai mare se poartă cu cel mai bun prieten al lui. Copiii care învață să se joace împreună, în echipă – să împartă, să negocieze, să creeze împreună – tind să transfere aceste abilități și în relația cu fratele mai mic. Dar dacă nu exersează aceste comportamente în afara familiei, nu vor avea nici un motiv să le aplice acasă. Pentru că, spre deosebire de prieteni, frații nu pot fi „pierduți”, nu pleacă nicăieri, ci sunt mereu acolo, zi de zi și tocmai de aceea sunt uneori tratați cu mai puțină grijă. Tot din acest motiv mulți copii ajung să se poarte mai dur sau mai autoritar cu frații decât cu prietenii lor. Sunt mai puțin empatici și mai puțin atenți la consecințele comportamentului lor.
Kramer a mai observat că felul în care se stabilesc interacțiunile între frați în primii ani de viață, fie că se înțeleg bine, fie că există tensiuni, tinde să se mențină pe termen lung. Relațiile dintre frați nu se îmbunătățesc „de la sine”, doar pentru că trece timpul sau pentru că petrec mult timp împreună. Dacă nu există o intenție clară de a construi ceva diferit, dacă nu sunt ghidați și nu învață cum să interacționeze mai bine, riscă să repete aceleași conflicte, aceleași roluri și aceleași frustrări, ani la rând.
Așadar, nu este suficient ca părinții să ofere afecțiune sau să intervină doar atunci când apar conflicte. Frații au nevoie să fie învățați, pas cu pas, cum să relaționeze sănătos. Nu prin predici sau mustrări, ci prin joacă, prin exemplul personal și prin susținerea cooperării. A-i învăța pe copii cum să-și exprime nevoile fără a răni, cum să negocieze rolurile într-un joc, cum să recunoască emoțiile celuilalt sau cum să refuze fără agresivitate înseamnă a le oferi niște „instrumente” care pot ajuta la clădirea unei relații bazate pe respect și prietenie și, mai târziu, a unei relații funcționale între adulți.
Diferențele de vârstă și dezvoltare – fratele mai mare, aflat adesea într-un rol de model, poate resimți o presiune constantă de a fi „cel responsabil”, „cel care știe mai bine” sau „cel care trebuie să cedeze pentru că e mai mare”. Acest rol poate deveni apăsător, mai ales când copilul poate simți că nu are voie să greșească sau că trebuie mereu să renunțe la ceva pentru cel mic.
În același timp, fratele mai mic poate simți că nu este luat în serios. I se spune că „nu înțelege”, sau că „e prea mic”, iar asta îl poate face să devină mai agitat sau să simtă că trebuie să se străduiască mereu să demonstreze ceva.
Pentru a preveni ca aceste roluri să devină rigide și conflictuale, este important ca părinții să nu cadă în capcana comparațiilor sau a etichetărilor. Fiecare copil are dreptul să fie văzut și respectat în unicitatea sa, indiferent de vârstă. Cel mare are nevoie să fie văzut și el ca un copil, nu ca un mini-adult, iar cel mic are nevoie să fie ascultat și valorizat, nu comparat sau subestimat.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Temperamente diferite – un copil poate fi mai liniștit, mai introvertit, altul poate fi mai activ, mai competitiv, impulsiv sau extrovertit, având tendința de a căuta provocări, stimulare și interacțiune constantă. Când acești copii ajung să petreacă timp împreună, zi de zi, sub același acoperiș, diferențele lor firești pot intra în conflict. Pentru unul, „joaca” poate însemna cooperare liniștită. Pentru celălalt, poate înseamnă agitație, provocare, câștig. Unul vrea liniște, altul „mișcare”. Unul evită confruntările, celălalt le provoacă.
Comparațiile dintre frați – chiar dacă nu sunt făcute cu rea intenție, sunt una dintre cele mai frecvente cauze ale tensiunilor dintre ei. Atunci, când un copil aude des că fratele lui e „mai cuminte”, „mai deștept” sau „mai bun”, începe să creadă că el nu este „suficient” sau că este „mai puțin” și începe să creadă că trebuie să lupte pentru atenția și aprecierea părinților. În loc să se simtă iubit pentru cine este, simte că trebuie să demonstreze ceva.
Pentru mulți copii, școala devine spațiul unde comparațiile dintre frați se intensifică. Frații mai mici simt adesea presiunea de a se ridica la nivelul celor mai mari. Profesorii pot face observații aparent nevinovate, colegii pot avea așteptări deja formate, iar copilul simte că trebuie să fie la fel de bun ca fratele sau sora. De exemplu, dacă fratele mai mare a fost olimpic la matematică, cel mic poate trăi cu frica de a nu se ridica la acel standard. În loc să încerce, poate renunța de dinainte, convins că oricum „n-are nicio șansă”.
Schimbările majore din viața de familie – cum ar fi mutarea într-o casă nouă, divorțul părinților sau venirea pe lume a unui nou copil pot deveni surse semnificative de stres, atât pentru adulți, cât și pentru copii. Chiar dacă nu au cuvintele potrivite pentru a-și exprima emoțiile, copiii resimt intens aceste schimbări și, adesea, nu știu cum să le gestioneze.
În fața nesiguranței, a temerilor sau a tristeții, ei pot deveni mai iritabili, mai conflictuali sau mai retrași. Iar uneori, toate aceste trăiri ies la suprafață în relația cu fratele sau cu sora – prin certuri, tachinări sau comportamente agresive. Nu pentru că fratele este cauza, ci pentru că acolo, în spațiul relației familiale, copilul se simte suficient de „în siguranță” încât să își descarce tensiunea.
Este important ca părinții să vadă dincolo de comportamentul de suprafață și să înțeleagă că, în multe cazuri, conflictele dintre frați sunt doar un semnal de alarmă – o formă indirectă prin care copilul spune: „Nu știu cum să gestionez tot ce simt.”
Uneori, dinamica din familie poate crea dezechilibre emoționale între frați, chiar dacă intențiile părinților sunt bune. Dacă unul dintre copii este bolnav, are o afecțiune cronică sau nevoi speciale, părinții îi vor acorda mai multă grijă și atenție. Însă, în acest proces, celălalt copil poate ajunge să se simtă dat la o parte sau invizibil.
Chiar dacă înțelege rațional de ce fratele lui are nevoie de mai mult sprijin, emoțional poate resimți o formă de gelozie sau tristețe. Nu e vorba de egoism, ci de nevoia lui de a fi văzut, iubit și valorizat.
În astfel de contexte, rivalitatea nu apare din răutate, ci din frustrarea de a nu se simți la fel de important. De aceea, este bine ca părinții să vadă și să înțeleagă ce simte fiecare copil, nu doar să-i acorde atenție celui care pare să aibă cele mai multe probleme în acel moment.
Așa cum am văzut, rivalitatea dintre frați nu înseamnă doar conflicte repetate, ci arată și că în spate există nevoi emoționale neîmplinite. Pentru a înțelege mai bine dinamica dintre frați, în partea a doua a acestui articol vom continua să discutăm despre rolurile pe care le preiau copiii în funcție de ordinea nașterii, despre etichetele cu care pot ajunge să se identifice și despre tendința de a favoriza un copil în detrimentul celuilalt.
Ne revedem curând!
Dr. Ursula Sandner
daca eu am 47 si sora 51 si relatia este conflictuala de cand eram mici, cu perioade foaret scurte de acalmie se mai poate face ecva?
eu m-am retras din familie, in sensul ca m-am mutat departe si nu am cerut mai nimic din partea mamei, mai ales dupa ce am ajuns sa fiu idnependenta financiar. mama o ajuta pe ea cu de toate, de la bani, la ajutor cu copilul, curat, mancare etc. totusi relatia dinyre noi 2 nu s-a ameliorat.
am ajuns la acuze aberante de genul ca viata ei este nefericita pentru ca eu m-am indepartat de mama si ei i-a fost mila si acum mama e prea prezenta in viata ei si asta e vina mea.
in constelatii a iesit la iveala ca este blocata cand ea avea 6 ani, deci eu aproape 2 si ca eu tindeam sa ii iau locul de prim nascut. m-am asezat pe locul meu, ceva s-a ameliorat – adica nu am mai vorbti mai deloc, dar macar nu ne-am mai certta continuu.
ce pot face suplimentar, dincolo de a lasa lucrurile cum sunt?