Misiunea de parinte este cea mai frumoasa meserie din lume, insa in acelasi timp este si cea mai grea. Sunt provocari la fiecare pas, etape de varsta cu cerinte si necesitati diferite, o adaptare continua la un copil care se schimba si evolueaza constant. Parintii aduc pe lume o noua viata si apoi au responsabilitatea de a creste o fiinta echilibrata si armonioasa. Nu este intotdeauna usor sa fii parinte, insa si satisfactiile sunt cu siguranta pe masura.
Rolul unui parinte este de a-i asigura copilului sau toate premisele ca sa devina un adult de sine-statator si autonom si ii felicit pe toti acei parinti care privesc astfel meseria de parinte.
Insa, din pacate, realitatea nu reflecta intotdeauna ceea ce am scris mai sus. Sunt unii parinti care aduc pe lume copii doar pentru ca "asa se face", pentru ca familia sau cei din jur ii preseaza, sau pentru ca isi imagineaza ca progeniturile lor "le vor da un pahar de apa la batranete", sau pentru ca vor sa dea un sens vietii lor, sau pentru ca mama isi imagineaza ca asa ii forteaza mana barbatului sa o ia de nevasta sau ca prin intermediul copilului va avea viitorul asigurat, sau tatal isi doreste un copil ca si prelungire a orgoliului sau s.a.m.d. In aceste exemple este reflectata dorinta egoista a acelor parinti care aduc pe lume "copilul - trofeu", "copilul - sclav", "copilul - instrument" etc. Acesti parinti vor avea tendinta sa nu-si respecte copilul, sa-l trateze cu lipsa de consideratie si chiar sa-l supuna la abuzuri fizice si psihice, in functie de toanele lor. Acesti parinti isi vor supune copiii prin frica, le vor induce ideea ca trebuie sa faca toata viata ce doresc ei, le vor distruge increderea in sine si posibilitatea sa-si dezvolte o personalitate puternica si armonioasa, iar consecintele asupra vietii viitoare ale acelui copil pot fi uneori chiar devastatoare.
Parintii care isi cresc copiii prin frica si supunere, cei care le spun copiilor exact ce se asteapta de la ei - ii forteaza sa faca lucruri chiar daca nu si le doresc, le spun ce meserie sa-si aleaga, cand si cu cine sa se casatoreasca, cum sa-si traiasca viata s.a.m.d., nu sunt de fapt parinti in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba niste tirani. Ei nu ofera libertate copilului pentru ca ei "stiu intotdeauna mai bine".
De fapt, rolul de parinte inseamna sa ofere protectie si siguranta copilului, sa-l indrume si sa-l calauzeasca fara sa impuna si sa-i permita copilului sa-si dezvolte propriul Eu si propria personalitate, nu sa devina o copie a parintelui sau un trofeu cu care se poate lauda.
Un parinte care isi indeplineste misiunea cu succes, va avea incredere in progenitura sa si in destinul pe care si-l alege. Misiunea de parinte se desfasoara intre varsta de 0-18 (maxim 22) ani a copilului, iar apoi acest rol se incheie. Un parinte care si-a facut treaba bine va avea incredere sa-si lase copilul (ajuns adult acum) sa porneasca in viata si sa-si gaseasca propria cale. Un parinte care a crescut un copil pe care il vrea dependent de el, il va intreba si la 30 de ani "ce ai mancat?", "te-ai imbracat bine astazi? ai grija sa nu racesti!" etc.
Mi se pare inadmisibil ceea ce aud uneori in cabinet: mama isi loveste fiica casatorita si gravida, tatal ridica mana la baiatul sau care are acum 30 si ceva de ani, "copilul" (care are acum 50 de ani) traieste din copilarie si pana in prezent terorizat de mama sa care il ameninta ca se va imbolnavi si va muri din cauza sa daca nu face ce vrea ea... Exemplele sunt atat de multe si de fiecare data sunt siderata sa aud astfel de lucruri.
Dragi "copii", daca aveti astfel de parinti, este obligatia si dreptul vostru sa spuneti "NU" la toate aceste comportamente disfunctionale, abuzive si tiranice. Nu sunteti sclavii parintilor vostri, nu ati venit pe lume ca sa le satisfaceti lor dorintele egoiste sau ca sa faceti ce spun ei. Nu este problema voastra ce vor ei de la voi, nu aveti de ce sa cedati manipularii si santajului emotional si NU aveti nicio responsabilitate fata de dorintele lor egoiste si dominatoare. Ceea ce va cer ei este sa va supuneti capriciilor lor si nu au niciun drept sa va ceara asta. Respectul si iubirea nu se castiga prin frica sau prin supunere.
Dupa cum spuneam si mai sus, misiunea de parinte se incheie atunci cand copilul atinge maturitatea. In acel moment, daca parintele nu-si schimba atitudinea, copilul este cel care este dator sa reaseze relatia cu parintii sai pe alte considerente: dintr-o relatie de tip PARINTE-COPIL sa o transforme intr-o relatie de tip ADULT-ADULT. Acest tip de relatie presupune respect mutual, comunicare bazata pe empatie, lipsa manipularii si santajului emotional, validare si sustinere reciproca. Un parinte isi va sprijini si iubi copilul in mod neconditionat, il va sustine si il va incuraja sa-si atinga visurile, fara sa incerce sa-l influenteze sau sa-l manipuleze in vreun fel.
Le sunt recunoscatoare parintilor mei pentru ca la 18 ani m-au obligat sa-mi iau viata in propriile maini si mi-au spus ca trebuie sa plec de acasa si sa locuiesc si sa ma intretin singura. Le multumesc ca au avut incredere in mine si in misiunea pe care ei si-au indeplinit-o pana in acel moment si ca astfel mi-au permis sa-mi gasesc propria cale in viata. Imi aduc aminte, de exemplu, cand l-am intrebat pe tatal meu ce facultate sa urmez, mi-a spus ce ar face el, insa in acelasi timp mi-a spus ca eu trebuie sa-mi traiesc propria mea viata, astfel ca este cel mai bine sa-mi cantaresc optiunile si sa decid singura. Si asa am si facut :)
Sa ajungi un adult de sine-statator presupune sa inveti sa te bazezi pe fortele proprii, sa inveti sa ai incredere in tine si sa-ti alegi propria cale in viata. Inseamna sa faci greseli si sa inveti din ele, sa te intaresti la fiecare pas si sa mergi cu curaj pe drumul tau, unic, original si personal.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Niciun parinte nu stie mai bine decat "copilul" său ce este mai bine pentru el, indiferent cat de mult isi doreste sa creada asta. Doar tu, "copile", poti sa stii ce anume rezoneaza cu tine, cum anume vrei sa iti traiesti viata si sa-ti asumi 100% responsabilitatea asupra existentei tale.
Inchei acest articol cu un citat care exprima foarte bine ceea ce vreau sa-ti transmit.
"…deşi copiii vin pe lume prin intermediul vostru, ei nu vă aparţin. Voi le puteţi dărui iubirea voastră, dar nu ar trebui să le impuneţi cu forţa ideile voastre[…] Ei au luat naştere prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că proprii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.
Le veţi permite deci să înflorească în felul care le este propriu? Le veţi permite libertatea de a fi ei înşişi? Dacă sunteţi pregătiţi pentru toate acestea, foarte bine. Dacă nu, mai aşteptaţi, iar între timp, pregătiţi-vă. Aşteptaţi acel moment în care vă simţiţi perfect purificaţi, şi abia apoi daţi naştere unui copil. În continuare, dăruiţi-i acestuia viaţa voastră, iubirea voastră. Numai în acest fel veţi putea contribui la crearea unei lumi mai bune." Osho
Cu drag,
Ursula
Foarte frumos spus! Cred ca un copil dupa ce a ajuns la 18 ani ar trebuie sa decida singur ceea ce vrea sa faca si sa se desprinda de parinti. Daca vrea sa ajung un om matur si cu o gandire matura.
Din pacate in cazul meu am avut mult de tras pana sa-mi dau seama de toate aceste lucuri si mi-am dat seama singur de ele pentru ca ai mei erau groaznici. Erau manipulatori, nu aveau incredere in mine, imi spunea ce sa fac desi…nici unul nu s-a descurcat mai bine in viata decat mine.
Oricum acum sunt mai mare si ii iubesc si am trecut de mult peste asta. Sper doar ca articolul tau va fi citit de cat mai multa lume.
Părerea mea este următoarea, IN ORICE RĂU ESTE SI O PARTE BUNĂ, dacă eu am avut părinți care m-au injurat și m-au scuipat in copilărie măcar asa am invățat să nu-mi pese de ei.De astfel de oameni te feresti ca de câini, de un câine care te atacă fugi sau iei un par la el. Eu sunt o femeie echilibrată sunt o flegmatică calmă si lentă nu m-am certat niciodată cu nimeni, sotul meu este din Timisoara ne-am cunoscut acum opt ani pe un site matrimonial,soțul meu este un om special pentru că de la el am invățat multe lucruri pe care nu m-au invățat părinții mei, ce inseamnă stima și respectul de sine de asemenea am invățat de la locul meu de muncă ce inseamnă să te iubească un copil.Eu lucrez la o grădiniță de copii și din copilăria mea de coșmar am invățat ce mult inseamnă pentru un copil să vorbești respectos si să fi iubitor si amabil cu el.
dupa o casatorie esuata si facuta asa de dragul de a fi, m-am intors acasa cu un copil. aveam 24 ani.parintii m-au sprijinit,dar le plateam o chirie modica, un serviciu de baby sitter pt baietel,dar eu imi urmam drumul la serviciu(o firma in cablaje)si planul de a avea casa mea.am 35 ani casa mea,o casatorie noua,(recent in urma cu 3 ani,deci la 32 ani)un bebe, e totul ok. ce vreau sa va spun e ca am urmat in acest timp si o facultate la distanta. o,cum a fost posibil?pai in tara,facandu-mi contabilitatea la cheltuieli,mancand bio(lipsa banilor pentru prostii)apreciind mai mult hainele care le aveam nu cheltuiam mult pe jucarii chinezesti,preferandu-le pe cele manuale facute cu puiul meu ,gatind mai des…mancam singuri ca o familie monoparentala,locuiam impreuna cu ai mei,dar eram separati cu cheltuielile de incalzire(lemne de soba)sau curente care erau impartite pe nr de persoane.erau parintii mei ingrozitori? nicidecum pt ca aveau pensii mici,doua surori minore,care trebuiau la randul lor sprijinite.intelepciunea lor de a chibzui banii putini,acceptandu-le sfaturile m-au facut un adult responsabil si sincer admirat de persoane mai avute,prieteni mai mari plangaciosi care inca mai locuiesc cu parintii si vaitandu-se din orice.lucrurile in stare buna(hainute, jucarii)le donam lasand loc pt mai mult spatiu in camera.ar fi multe de spus,dar uneori daca parintii te mai cicale poate nu o fac din rautate,isi doresc sa fi mai bun ca ei.Uneori nu trebuie sa-i judecam ca ei n-au fost in stare,fi tu altfel.multe salutari tuturor!
Esti o exceptie. De regula sederea la maturitate impreuna cu parintii demotiveaza adultul sa se descurce singur, ma refer aici si la atasamentul fizic, zi de zi cu cei ce ti-au dat viata si care nu are cum sa nu blocheze desprinderea totala a „cordonului ombilical”. psihologic. Ceea ce iti pot garanta draga mea este ca din pacate vei suferi teribil la decesul alor tai, mult mai mult decat daca te-ai fi desprins la timp din cuibul parintesc. „Parinti toxici” de Susan Brendler este o carte su o autoare care te va lamuri mai bine. Din pacate versiunea in romana inca nu exista, dar poti gasi un sumar al continultului pe pagina http://www.ceruldinnoi.ro
Sunt profesoara. Am fost un copil model, imi placea mult la scoala, ma dadeam mare, ma simteam rasfatata si inteleasa, profesorii ma laudau mereu. Parintii mei nu au foat parinti rai, cat mai mult persoane inchistate, tematori de a fi judecati de altii, cu microbul perfectiunii. Observau doar ce nu faceam bine si primeam cate o dojana de vreo jumatate de ora pentru fiecare fleac.Nu erau fericiti, nici acum nu sunt. Nu s-au deschis catre bucuriile vietii.Am luptat mult sa-mi cumpar propriul apartament:mic, dar pe gustul meu, cu pereti colorati si multe flori. Am strans bani pentru el din primul salariu, m-au ajutat toate rudele cu imprumuturi, iar ai mei cu bani. Este-ca sa zic asa-un apartament global.M-am casatorit casatorit de gura lor, am divortat dupa un an si de atunci incolo viata mea a fost foarte linistita.Dupa divortul meu, parintii mei au albit brusc si s-au retras in apartamentul lor. Fiul meu, Alex, a fost crescut de ei la inceput fiindca imi era frica ca nu o sa ma descurc singura.Am gresit, mi-am dat seama de greseala si am luptat mult ca sa-l recuperez.
Vad asta si ca profesoara: nu exista rau mai mare si crima mai abjecta decat un parinte turbat.Cei mai buni copii provin din familii calme.Nu zic vesele, fiindca n-am mai vazut demult asa ceva. De fapt nu cred c-am vazut asta decat in filme. Ceilalti copii-cei cu familii turbate-traiesc tot timpul cu umbra fricii in spate.Le citesti teama in ochi. Le e frica si sa gandeasca-chiar daca o nimeresc, ce rost are?Am vazut copil caruia i-au dat lacrimile fiindca i-am oferit o portocala. Am vazut bunica geloasa fiindca nepoata o tarase prin noroi ca sa-mi culeaga mie un buchet de flori de camp prin ploaie.Am vazut copii carora li s-a oferit absolut orice in afara de educatie si dragoste. Iar eu, la randul meu, profesoara fiind, deci stiind si vazand, mi-am nedreptatit adesea fiul.Si nu stie nimeni ce se petrece dupa usi. Si chiar daca stii, nu poti interveni.Copilul meu nu este destept, este adesea batjocorit la scoala, nu raspunde obraznic decat numai si numai-ia ghiciti-bunicii, nu bate, nu minte, sta in prima banca de bunavoie. Este un copil strivit.Ca si mine.Stie multe alte lucruri care nu se predau la scoala si este foarte profund in conversatie.Ii plac jocurile cu masini si cele de istorie si strategie.I-ar placea sa fie leader, dar nu indrazneste. Are un simt al umorului special.E gelos pe copiii mei de la scoala fiindca -zice el-pe ei ii iubesc mai mult.
scuza-ma ca imi permit sa intervin draga claudia,dar de ce vrei sa faci la fel ca parintii tai? niciodata nu e tarziu sa indrepti lucrurile. eu i-am explicat baiatului din prima casatorie ca are 11 ani sa fie deschis cu toti,sa aiba simtul raspunderii incredere in el,chiar daca ii este teama de intuneric ,de traversat singur vazand atatea accidente ,etc.daca din pacate maine tu nu mai esti langa el copilul tau e pregatit sa se descurce fara tine? raspunde-ti singura la intrebare si da-i libertatea care trebuie. faceti mancare, curatenie impreuna.jocuri,teme aranjeaza-i lookul ,fi si tu in trend dar nu ostentativ,fi o mama cool.te pup
Problema are de fapt o bază de plecare , cxe , dacă nu este construită , nu poate acţiona asupra VIEŢII ! CITIRE BIBLIEI , crează un fel de PROGRAM PERFECT , pe care apoi se clădesc , comparativ , toate răspunsurile corecte la problemele vieţii ! Prin studiul Psihologiei …aplicate , BAZA BIBLICĂ găseşte şi o parte din limbajul ce este necesar unor indivizi ce nu au apucat discuţia directă , fără ocolişuri , prezentă în vechime !!!
De ce am spus CITIREA …doar , deoarece TOT CEEA CE INTRĂ ÎN RAZA VIZUALĂ SAU AUDITIVĂ A CREIERULUI este REŢINUT ÎNTOCMAI ….ceea ce ne obligă de asemenea să respectăm regula de aur a cititului ….. se citeşte ABSOLUT TOT , FĂRĂ EXCEPŢIE , căci , ca şi în programele de computer ca exemplu , un 0 sau 1 plus sau minus , distrug un program perfect !!!
Cand vor intelege iubirea ,oamenii se vor schimba.
Buna ziua, am 20 De ani si ma regasesc in ceea ce ati scris mai sus.
De mica mi s’au impus multe…In special teama ca daca fac ceva ce ma face pe mine fericita la momentul respectiv ( ma refer la a iesi afara cu Iubitul in prezent sau la a ne uita la tv,locuim impreuna cu parintii mei ) mama se va supara si nu va mai vorbi cu mine ( noi ) . Se va inchide In camera si nu ne mai baga in seama.
Am vorbit cu 2 paihologi si un preot; mi-au spus ca tot ce face ea este egoism pur ;
Si anume ; Se supara daca vrem sa iesim doar noi doi in oras sau cu cateii in Parc si se tine dupa noi. Si daca nu o luam se supara si spune ca am lasat-o singura in casa si ca suntem rai. Apoi face scandal si ne jigneste, ne ameninta ca ne bate.
Daca mi-a dat Iubitul o „gura” De cafea a sarit ; „nu o invata la cafea!”
Si i-am zis ca am 20 De ani si a fost doar sa gust ca eu nu am baut si nu beau cafea in general .
Replica ei ; si ce? Nu ai voie.
Personal nu sport sa imi spuna ca nu am voie.
Aseara a zis ca noi nu avem voie singuri afara
Si povestea este mult mai Lunga De atat…
Ceea ce vreau eu sa subliniez este ca pana in prezent nu mi-am dat seama ca sunt manipulata De propria mama…credeam ca trebuie sa ascult si sa fac totul asa cum zice ea si sa nu ies niciodata din cuvantul ei indiferent De ceea ce imi Doresc eu..ca altfel se supara si face nazuri.
Ce fac atunci cand cei mici refuza sa se implice in activitati gen: efctuarea temelor ptr acasa (prea multe recunosc) diverse sarcini in casa doar ptr ca jocurile pe tableta telefon sau pc sunt mult mai atractive? De cand incepe anul scolar intram toti intr un carusel pe care l detest pe masura dar nici n am solutii , ptr ca mi e teama de esec in ceea ce i priveste. Am doi copii de 9 si 12 ani care au ca principala preocupare jocurile si conversatiile online. Ca multi dintre colegii si prietenii lor de altfel. Si in timpul scolii mi as dori sa i stimulez sa fie mai interesati de studiu dar totul se termina cu o eterna lupta intre noi. Mi as dori sa am o relatie relaxata cu ei, sa i invat alte lucruri, sa nu fie acaparati cate 12 ore pe zi de scoala si temele aferente. Simt ca scoala, asa cum e ea acum, imi distruge relatia cu copiii.
Am 33 de ani si vreau sa pot pleca din casa mamei
Tatal meu a murit cand aveam 5 ani si de atunci mama de bazeaza doar pe mine. Eu sunt centrul universului ei. Logodnicul meu s-a mutat la noi in urma cu 8 ani tot din cauza ca mama nu a vrut sa plec de acasa. Am facut facultatea in alt oras si au foat cei mai fericiti ani din viata mea. Anul acesta am vrut sa ma mut cu logodnicul meu in chirie dar s-a imbolnavit mama. Era sa moara din cauza unei pietre pornite de la colecist si care i-a blocat pancreasul. Cand vreau sa plec tot timpul se intampla ceva rau. Cum sa o fac sa inteleaga ca am si eu dreptul sa am viata mea? Ca daca stau in chirie nu inseamna ca o parasesc. E o mama extraordinara, dar vreau sa am si eu viata mea. Tot timpul imi zice ca ea e trecuta ptin viata si sa fac ce zice ea ca ea stie ce e mai bine. Tot timpul cand fac ceva si daca fac doar o supa ma tem sa nu ma judece ca tot timpul are ceva de comentat. Nu mai rezist imi vine sa imi pun capatul, sa nu mai fiu nimic a nimanui , nici fiica nici logodnica…nimic ! Vreau sa nu mai exist !!! Va rog ajutati-ma !!!!
Alexandra, sper ca intre timp ti-a raspuns cineva si/sau ca esti mai bine. Parerea mea este ca daca lucrurile rele nu sunt create de mama ta, ci i se intampla pentru ca vin din exteriorul ei, atunci ai incredere ca se intampla spre binele tuturor, pana la urma. Odata cu varsta apare teama de moarte, o teama foarte puternica, de natura sa dea la iveala diferite comportamente care mai de care mai curioase, enervante nu doar pentru cei din jur, dar si pentru prrsoana respectiva insasi. Incepe viata ta cu pasi mici, pastreaza legatura cu mama ta, dar vezi si de dorinta ta. Nu te pedepsi pe tine insati si nu te razbuna pe tine pentru inabilitatea mamei tale de a te lasa sa cresti, sa te maturizezi in felul tau. Uneori parintii sunt precum copiii mici lasati prima data singuri la gradinita – tipa, se supara, santajeaza emotional sau social, dar pana la urma trebuie sa faca pasul pentru ca este util si pentru ei si pentru familie. Nu intra pe un drum de invinovatire a mamei tale, asta va produce si in tine o suferinta egal de mare. In cazuri ca al tau, chiar si cand tu esti foarte echilibrata (chiar daca ai momente de extrema, sunt firesti), golul care exista in tine e greu digerabil si de umplut. Fii linistita si urmeaza-ti cu blandete drumul! Mult succes!