Misiunea de părinte este cea mai frumoasă meserie din lume, însă în același timp este și cea mai grea. Sunt provocări la fiecare pas, etape de vârstă cu cerințe și necesități diferite, o adaptare continuă la un copil care se schimbă și evoluează constant. Părinții aduc pe lume o nouă viață și apoi au responsabilitatea de a crește o ființă echilibrată și armonioasă. Nu este întotdeauna ușor să fii părinte, însă și satisfacțiile sunt cu siguranță pe măsură.
Rolul unui părinte este de a-i asigura copilului său toate premisele ca să devină un adult de sine stătător și autonom și îi felicit pe toți acei părinți care privesc astfel meseria de părinte.
Însă, din păcate, realitatea nu reflectă întotdeauna ceea ce am scris mai sus. Sunt unii părinți care aduc pe lume copii doar pentru că „așa se face”, pentru că familia sau cei din jur îi presează sau pentru că își imaginează că progeniturile lor „le vor da un pahar de apă la bătrânețe” sau pentru că vor să dea un sens vieții lor sau pentru că mama își imaginează că așa îi forțează mâna bărbatului să o ia de nevastă sau că prin intermediul copilului va avea viitorul asigurat sau tatăl își dorește un copil ca prelungire a orgoliului său ș.a.m.d. În aceste exemple este reflectată dorința egoistă a acelor părinți care aduc pe lume „copilul – trofeu”, „copilul – sclav”, „copilul – instrument” etc. Acești părinți vor avea tendința să nu-și respecte copilul, să-l trateze cu lipsă de considerație și chiar să-l supună la abuzuri fizice și psihice, în funcție de toanele lor. Acești părinți își vor supune copiii prin frică, le vor induce ideea că trebuie să facă toată viața ce doresc ei, le vor distruge încrederea în sine și posibilitatea să-și dezvolte o personalitate puternică și armonioasă, iar consecințele asupra vieții viitoare ale acelui copil pot fi uneori chiar devastatoare.
Părinții care își cresc copiii prin frică și supunere, cei care le spun copiilor exact ce se așteaptă de la ei – îi forțează să facă lucruri chiar dacă nu și le doresc, le spun ce meserie să-și aleagă, când și cu cine să se căsătorească, cum să-și trăiască viața ș.a.m.d., nu sunt de fapt părinți în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă niște tirani. Ei nu oferă libertate copilului pentru că ei „știu întotdeauna mai bine”.
De fapt, rolul de părinte înseamnă să ofere protecție și siguranță copilului, să-l îndrume și să-l călăuzească fără să impună și să-i permită copilului să-și dezvolte propriul Eu și propria personalitate, nu să devină o copie a părintelui sau un trofeu cu care se poate lăuda.
Un părinte care își îndeplinește misiunea cu succes va avea încredere în progenitura sa și în destinul pe care și-l alege. Misiunea de părinte se desfășoară între vârsta de 0–18 (maximum 22) ani a copilului, iar apoi acest rol se încheie. Un părinte care și-a făcut treaba bine va avea încredere să-și lase copilul (ajuns adult acum) să pornească în viață și să-și găsească propria cale. Un părinte care a crescut un copil pe care îl vrea dependent de el, îl va întreba și la treizeci de ani: „Ce ai mâncat?”, „Te-ai îmbrăcat bine astăzi? Ai grijă să nu răcești!” etc.
Mi se pare inadmisibil ceea ce aud uneori în cabinet: mama își lovește fiica căsătorită și gravidă, tatăl ridică mâna la băiatul său care are acum 30 și ceva de ani, „copilul” (care are acum 50 de ani) trăiește din copilărie și până în prezent terorizat de mama sa care îl amenință că se va îmbolnăvi și va muri din cauza sa dacă nu face ce vrea ea... Exemplele sunt atât de multe și de fiecare dată sunt siderată să aud astfel de lucruri.
Dragi „copii”, dacă aveți astfel de părinți, este obligația și dreptul vostru să spuneți „NU” la toate aceste comportamente disfuncționale, abuzive și tiranice. Nu sunteți sclavii părinților voștri, nu ați venit pe lume ca să le satisfaceți lor dorințele egoiste sau ca să faceți ce spun ei. Nu este problema voastră ce vor ei de la voi, nu aveți de ce să cedați manipulării și șantajului emoțional și NU aveți nicio responsabilitate față de dorințele lor egoiste și dominatoare. Ceea ce vă cer ei este să vă supuneți capriciilor lor și nu au niciun drept să vă ceară asta. Respectul și iubirea nu se câștigă prin frică sau prin supunere.
După cum spuneam și mai sus, misiunea de părinte se încheie atunci când copilul atinge maturitatea. În acel moment, dacă părintele nu-și schimbă atitudinea, copilul este cel care este dator să reașeze relația cu părinții săi pe alte considerente: dintr-o relație de tip PĂRINTE–COPIL să o transforme într-o relație de tip ADULT–ADULT. Acest tip de relație presupune respect mutual, comunicare bazată pe empatie, lipsă a manipulării și a șantajului emoțional, validare și susținere reciprocă. Un părinte își va sprijini și iubi copilul în mod necondiționat, îl va susține și îl va încuraja să-și atingă visurile, fără să încerce să-l influențeze sau să-l manipuleze în vreun fel.
Le sunt recunoscătoare părinților mei pentru că la 18 ani m-au obligat să-mi iau viața în propriile mâini și mi-au spus că trebuie să plec de acasă și să locuiesc și să mă întrețin singură. Le mulțumesc că au avut încredere în mine și în misiunea pe care ei și-au îndeplinit-o până în acel moment și că astfel mi-au permis să-mi găsesc propria cale în viață. Îmi aduc aminte, de exemplu, când l-am întrebat pe tatăl meu ce facultate să urmez, mi-a spus ce ar face el, însă în același timp mi-a spus că eu trebuie să-mi trăiesc propria mea viață, astfel că este cel mai bine să-mi cântăresc opțiunile și să decid singură. Și așa am și făcut. :)
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Să ajungi un adult de sine stătător presupune să înveți să te bazezi pe forțele proprii, să înveți să ai încredere în tine și să-ți alegi propria cale în viață. Înseamnă să faci greșeli și să înveți din ele, să te întărești la fiecare pas și să mergi cu mult curaj pe drumul tău unic, original și personal.
Niciun părinte nu știe mai bine decât „copilul” său ce este mai bine pentru el, indiferent cât de mult își dorește să creadă asta. Doar tu, „copile”, poți să știi ce anume rezonează cu tine, cum anume vrei să îți trăiești viața și să-ți asumi sută la sută responsabilitatea asupra existenței tale.
Închei acest articol cu un citat care exprimă foarte bine ceea ce vreau să-ți transmit:
„…deși copiii vin pe lume prin intermediul vostru, ei nu vă aparțin. Voi le puteți dărui iubirea voastră, dar nu ar trebui să le impuneți cu forța ideile voastre […] Ei au luat naștere prin voi, dar nu vă aparțin. Voi aveți un trecut; ei au doar viitor. Nu-și vor trăi viața conform ideilor voastre. Ei trebuie să-și ducă viața în acord cu ei înșiși, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele și obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înțeles că propriii tăi copii nu-ți aparțin, că ei aparțin existenței, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenței că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunați. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potențialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleași vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleași probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-și vor găsi locul, nu vor fi pregătiți.
Le veți permite deci să înflorească în felul care le este propriu? Le veți permite libertatea de a fi ei înșiși? Dacă sunteți pregătiți pentru toate acestea, foarte bine. Dacă nu, mai așteptați, iar între timp, pregătiți-vă. Așteptați acel moment în care vă simțiți perfect purificați, și abia apoi dați naștere unui copil. În continuare, dăruiți-i acestuia viața voastră, iubirea voastră. Numai în acest fel veți putea contribui la crearea unei lumi mai bune.” — Osho
Dr. Ursula Sandner
Foarte frumos spus! Cred ca un copil dupa ce a ajuns la 18 ani ar trebuie sa decida singur ceea ce vrea sa faca si sa se desprinda de parinti. Daca vrea sa ajung un om matur si cu o gandire matura.
Din pacate in cazul meu am avut mult de tras pana sa-mi dau seama de toate aceste lucuri si mi-am dat seama singur de ele pentru ca ai mei erau groaznici. Erau manipulatori, nu aveau incredere in mine, imi spunea ce sa fac desi…nici unul nu s-a descurcat mai bine in viata decat mine.
Oricum acum sunt mai mare si ii iubesc si am trecut de mult peste asta. Sper doar ca articolul tau va fi citit de cat mai multa lume.
Părerea mea este următoarea, IN ORICE RĂU ESTE SI O PARTE BUNĂ, dacă eu am avut părinți care m-au injurat și m-au scuipat in copilărie măcar asa am invățat să nu-mi pese de ei.De astfel de oameni te feresti ca de câini, de un câine care te atacă fugi sau iei un par la el. Eu sunt o femeie echilibrată sunt o flegmatică calmă si lentă nu m-am certat niciodată cu nimeni, sotul meu este din Timisoara ne-am cunoscut acum opt ani pe un site matrimonial,soțul meu este un om special pentru că de la el am invățat multe lucruri pe care nu m-au invățat părinții mei, ce inseamnă stima și respectul de sine de asemenea am invățat de la locul meu de muncă ce inseamnă să te iubească un copil.Eu lucrez la o grădiniță de copii și din copilăria mea de coșmar am invățat ce mult inseamnă pentru un copil să vorbești respectos si să fi iubitor si amabil cu el.
dupa o casatorie esuata si facuta asa de dragul de a fi, m-am intors acasa cu un copil. aveam 24 ani.parintii m-au sprijinit,dar le plateam o chirie modica, un serviciu de baby sitter pt baietel,dar eu imi urmam drumul la serviciu(o firma in cablaje)si planul de a avea casa mea.am 35 ani casa mea,o casatorie noua,(recent in urma cu 3 ani,deci la 32 ani)un bebe, e totul ok. ce vreau sa va spun e ca am urmat in acest timp si o facultate la distanta. o,cum a fost posibil?pai in tara,facandu-mi contabilitatea la cheltuieli,mancand bio(lipsa banilor pentru prostii)apreciind mai mult hainele care le aveam nu cheltuiam mult pe jucarii chinezesti,preferandu-le pe cele manuale facute cu puiul meu ,gatind mai des…mancam singuri ca o familie monoparentala,locuiam impreuna cu ai mei,dar eram separati cu cheltuielile de incalzire(lemne de soba)sau curente care erau impartite pe nr de persoane.erau parintii mei ingrozitori? nicidecum pt ca aveau pensii mici,doua surori minore,care trebuiau la randul lor sprijinite.intelepciunea lor de a chibzui banii putini,acceptandu-le sfaturile m-au facut un adult responsabil si sincer admirat de persoane mai avute,prieteni mai mari plangaciosi care inca mai locuiesc cu parintii si vaitandu-se din orice.lucrurile in stare buna(hainute, jucarii)le donam lasand loc pt mai mult spatiu in camera.ar fi multe de spus,dar uneori daca parintii te mai cicale poate nu o fac din rautate,isi doresc sa fi mai bun ca ei.Uneori nu trebuie sa-i judecam ca ei n-au fost in stare,fi tu altfel.multe salutari tuturor!
Esti o exceptie. De regula sederea la maturitate impreuna cu parintii demotiveaza adultul sa se descurce singur, ma refer aici si la atasamentul fizic, zi de zi cu cei ce ti-au dat viata si care nu are cum sa nu blocheze desprinderea totala a „cordonului ombilical”. psihologic. Ceea ce iti pot garanta draga mea este ca din pacate vei suferi teribil la decesul alor tai, mult mai mult decat daca te-ai fi desprins la timp din cuibul parintesc. „Parinti toxici” de Susan Brendler este o carte su o autoare care te va lamuri mai bine. Din pacate versiunea in romana inca nu exista, dar poti gasi un sumar al continultului pe pagina http://www.ceruldinnoi.ro
Sunt profesoara. Am fost un copil model, imi placea mult la scoala, ma dadeam mare, ma simteam rasfatata si inteleasa, profesorii ma laudau mereu. Parintii mei nu au foat parinti rai, cat mai mult persoane inchistate, tematori de a fi judecati de altii, cu microbul perfectiunii. Observau doar ce nu faceam bine si primeam cate o dojana de vreo jumatate de ora pentru fiecare fleac.Nu erau fericiti, nici acum nu sunt. Nu s-au deschis catre bucuriile vietii.Am luptat mult sa-mi cumpar propriul apartament:mic, dar pe gustul meu, cu pereti colorati si multe flori. Am strans bani pentru el din primul salariu, m-au ajutat toate rudele cu imprumuturi, iar ai mei cu bani. Este-ca sa zic asa-un apartament global.M-am casatorit casatorit de gura lor, am divortat dupa un an si de atunci incolo viata mea a fost foarte linistita.Dupa divortul meu, parintii mei au albit brusc si s-au retras in apartamentul lor. Fiul meu, Alex, a fost crescut de ei la inceput fiindca imi era frica ca nu o sa ma descurc singura.Am gresit, mi-am dat seama de greseala si am luptat mult ca sa-l recuperez.
Vad asta si ca profesoara: nu exista rau mai mare si crima mai abjecta decat un parinte turbat.Cei mai buni copii provin din familii calme.Nu zic vesele, fiindca n-am mai vazut demult asa ceva. De fapt nu cred c-am vazut asta decat in filme. Ceilalti copii-cei cu familii turbate-traiesc tot timpul cu umbra fricii in spate.Le citesti teama in ochi. Le e frica si sa gandeasca-chiar daca o nimeresc, ce rost are?Am vazut copil caruia i-au dat lacrimile fiindca i-am oferit o portocala. Am vazut bunica geloasa fiindca nepoata o tarase prin noroi ca sa-mi culeaga mie un buchet de flori de camp prin ploaie.Am vazut copii carora li s-a oferit absolut orice in afara de educatie si dragoste. Iar eu, la randul meu, profesoara fiind, deci stiind si vazand, mi-am nedreptatit adesea fiul.Si nu stie nimeni ce se petrece dupa usi. Si chiar daca stii, nu poti interveni.Copilul meu nu este destept, este adesea batjocorit la scoala, nu raspunde obraznic decat numai si numai-ia ghiciti-bunicii, nu bate, nu minte, sta in prima banca de bunavoie. Este un copil strivit.Ca si mine.Stie multe alte lucruri care nu se predau la scoala si este foarte profund in conversatie.Ii plac jocurile cu masini si cele de istorie si strategie.I-ar placea sa fie leader, dar nu indrazneste. Are un simt al umorului special.E gelos pe copiii mei de la scoala fiindca -zice el-pe ei ii iubesc mai mult.
scuza-ma ca imi permit sa intervin draga claudia,dar de ce vrei sa faci la fel ca parintii tai? niciodata nu e tarziu sa indrepti lucrurile. eu i-am explicat baiatului din prima casatorie ca are 11 ani sa fie deschis cu toti,sa aiba simtul raspunderii incredere in el,chiar daca ii este teama de intuneric ,de traversat singur vazand atatea accidente ,etc.daca din pacate maine tu nu mai esti langa el copilul tau e pregatit sa se descurce fara tine? raspunde-ti singura la intrebare si da-i libertatea care trebuie. faceti mancare, curatenie impreuna.jocuri,teme aranjeaza-i lookul ,fi si tu in trend dar nu ostentativ,fi o mama cool.te pup
Problema are de fapt o bază de plecare , cxe , dacă nu este construită , nu poate acţiona asupra VIEŢII ! CITIRE BIBLIEI , crează un fel de PROGRAM PERFECT , pe care apoi se clădesc , comparativ , toate răspunsurile corecte la problemele vieţii ! Prin studiul Psihologiei …aplicate , BAZA BIBLICĂ găseşte şi o parte din limbajul ce este necesar unor indivizi ce nu au apucat discuţia directă , fără ocolişuri , prezentă în vechime !!!
De ce am spus CITIREA …doar , deoarece TOT CEEA CE INTRĂ ÎN RAZA VIZUALĂ SAU AUDITIVĂ A CREIERULUI este REŢINUT ÎNTOCMAI ….ceea ce ne obligă de asemenea să respectăm regula de aur a cititului ….. se citeşte ABSOLUT TOT , FĂRĂ EXCEPŢIE , căci , ca şi în programele de computer ca exemplu , un 0 sau 1 plus sau minus , distrug un program perfect !!!
Cand vor intelege iubirea ,oamenii se vor schimba.
Buna ziua, am 20 De ani si ma regasesc in ceea ce ati scris mai sus.
De mica mi s’au impus multe…In special teama ca daca fac ceva ce ma face pe mine fericita la momentul respectiv ( ma refer la a iesi afara cu Iubitul in prezent sau la a ne uita la tv,locuim impreuna cu parintii mei ) mama se va supara si nu va mai vorbi cu mine ( noi ) . Se va inchide In camera si nu ne mai baga in seama.
Am vorbit cu 2 paihologi si un preot; mi-au spus ca tot ce face ea este egoism pur ;
Si anume ; Se supara daca vrem sa iesim doar noi doi in oras sau cu cateii in Parc si se tine dupa noi. Si daca nu o luam se supara si spune ca am lasat-o singura in casa si ca suntem rai. Apoi face scandal si ne jigneste, ne ameninta ca ne bate.
Daca mi-a dat Iubitul o „gura” De cafea a sarit ; „nu o invata la cafea!”
Si i-am zis ca am 20 De ani si a fost doar sa gust ca eu nu am baut si nu beau cafea in general .
Replica ei ; si ce? Nu ai voie.
Personal nu sport sa imi spuna ca nu am voie.
Aseara a zis ca noi nu avem voie singuri afara
Si povestea este mult mai Lunga De atat…
Ceea ce vreau eu sa subliniez este ca pana in prezent nu mi-am dat seama ca sunt manipulata De propria mama…credeam ca trebuie sa ascult si sa fac totul asa cum zice ea si sa nu ies niciodata din cuvantul ei indiferent De ceea ce imi Doresc eu..ca altfel se supara si face nazuri.
Ce fac atunci cand cei mici refuza sa se implice in activitati gen: efctuarea temelor ptr acasa (prea multe recunosc) diverse sarcini in casa doar ptr ca jocurile pe tableta telefon sau pc sunt mult mai atractive? De cand incepe anul scolar intram toti intr un carusel pe care l detest pe masura dar nici n am solutii , ptr ca mi e teama de esec in ceea ce i priveste. Am doi copii de 9 si 12 ani care au ca principala preocupare jocurile si conversatiile online. Ca multi dintre colegii si prietenii lor de altfel. Si in timpul scolii mi as dori sa i stimulez sa fie mai interesati de studiu dar totul se termina cu o eterna lupta intre noi. Mi as dori sa am o relatie relaxata cu ei, sa i invat alte lucruri, sa nu fie acaparati cate 12 ore pe zi de scoala si temele aferente. Simt ca scoala, asa cum e ea acum, imi distruge relatia cu copiii.
Am 33 de ani si vreau sa pot pleca din casa mamei
Tatal meu a murit cand aveam 5 ani si de atunci mama de bazeaza doar pe mine. Eu sunt centrul universului ei. Logodnicul meu s-a mutat la noi in urma cu 8 ani tot din cauza ca mama nu a vrut sa plec de acasa. Am facut facultatea in alt oras si au foat cei mai fericiti ani din viata mea. Anul acesta am vrut sa ma mut cu logodnicul meu in chirie dar s-a imbolnavit mama. Era sa moara din cauza unei pietre pornite de la colecist si care i-a blocat pancreasul. Cand vreau sa plec tot timpul se intampla ceva rau. Cum sa o fac sa inteleaga ca am si eu dreptul sa am viata mea? Ca daca stau in chirie nu inseamna ca o parasesc. E o mama extraordinara, dar vreau sa am si eu viata mea. Tot timpul imi zice ca ea e trecuta ptin viata si sa fac ce zice ea ca ea stie ce e mai bine. Tot timpul cand fac ceva si daca fac doar o supa ma tem sa nu ma judece ca tot timpul are ceva de comentat. Nu mai rezist imi vine sa imi pun capatul, sa nu mai fiu nimic a nimanui , nici fiica nici logodnica…nimic ! Vreau sa nu mai exist !!! Va rog ajutati-ma !!!!
Alexandra, sper ca intre timp ti-a raspuns cineva si/sau ca esti mai bine. Parerea mea este ca daca lucrurile rele nu sunt create de mama ta, ci i se intampla pentru ca vin din exteriorul ei, atunci ai incredere ca se intampla spre binele tuturor, pana la urma. Odata cu varsta apare teama de moarte, o teama foarte puternica, de natura sa dea la iveala diferite comportamente care mai de care mai curioase, enervante nu doar pentru cei din jur, dar si pentru prrsoana respectiva insasi. Incepe viata ta cu pasi mici, pastreaza legatura cu mama ta, dar vezi si de dorinta ta. Nu te pedepsi pe tine insati si nu te razbuna pe tine pentru inabilitatea mamei tale de a te lasa sa cresti, sa te maturizezi in felul tau. Uneori parintii sunt precum copiii mici lasati prima data singuri la gradinita – tipa, se supara, santajeaza emotional sau social, dar pana la urma trebuie sa faca pasul pentru ca este util si pentru ei si pentru familie. Nu intra pe un drum de invinovatire a mamei tale, asta va produce si in tine o suferinta egal de mare. In cazuri ca al tau, chiar si cand tu esti foarte echilibrata (chiar daca ai momente de extrema, sunt firesti), golul care exista in tine e greu digerabil si de umplut. Fii linistita si urmeaza-ti cu blandete drumul! Mult succes!