„Nu este un semn de sănătate să fii bine adaptat la o societate profund bolnavă.” – J. Krishnamurti
Ce înseamnă adaptare la societate? Ce înseamnă să fii „normal” în accepțiunea generală? Normalitatea este, de fapt, o convenție și se definește prin raportarea la o normă și, implicit, la ceea ce face majoritatea. Ne trăim viețile încercând din răsputeri, de multe ori chiar cu prețul bucuriei din existența noastră, să corespundem, să ne integrăm, să fim așa cum își dorește societatea să fim. Ce este, de fapt, „societatea”? Societatea este tot un construct, o denumire pe care o folosim atunci când vorbim, de fapt, despre mai mulți indivizi care trăiesc, de exemplu, în aceeași țară, într-un perimetru geografic dat și care au învățat anumite norme și reguli de conviețuire prin procesul numit „educație” sau socializare. În absența raportării la indivizi, termenul de societate nu are nicio relevanță.
Normalitatea reprezintă, deci, însușirea și trăirea în acord cu anumite norme, valori, reguli acceptate din punct de vedere social și transmise transgenerațional de la un individ la altul.
Ce înseamnă, de fapt, „să fii normal” în societatea românească a zilelor noastre? În general, înseamnă să fii un copil cuminte, să-ți asculți părinții, să înveți bine la școală, să preiei credințele religioase ale familiei în care te-ai născut, să îți găsești un job bun, să te căsătorești și să fii fidel soțului/soției, să ai o casă, să faci copii, să mergi în concediu o dată sau de două ori pe an, să menții legături strânse cu familia de origine care poate oricând să intervină cu sfaturi menite să te mențină în normalitate, să nu ieși în evidență cu nimic care poate atrage oprobiul public și... să ieși la pensie, să-ți crești nepoții...
Acest scenariu de viață este perfect acceptabil pentru o persoană căreia i-a fost luat liberul arbitru încă din momentul în care a venit pe această lume. Odată ce „societatea” a reușit să te programeze cu toate acele lucruri pe care le-am amintit mai sus, practic nu prea mai există șanse să ajungi să-ți pui întrebări dacă oare acest scenariu ți se potrivește sau nu.
În funcție de familia în care s-a născut, individul are parte de o educație mai mult sau mai puțin traumatizantă. Comportamentul copilului este condiționat prin abuz verbal sau fizic (țipete, interdicții, bătăi), prin învățarea sentimentului de rușine și de vinovăție și prin șantaj emoțional („nu ți-e rușine?”, „din cauza ta mama se îmbolnăvește” sau, mai grav, „ești un copil rău, mă vei băga în mormânt” etc.).
Apoi începe școala, perioada în care învățăm conformismul și granițele între care avem voie să ne desfășurăm. Trebuie să fim la fel ca ceilalți, să învățăm aceleași materii și să luăm note bune pentru ca părinții să fie mândri de noi. Sunt foarte rare cazurile în care școala sau părinții își dau silința să descopere care sunt acele calități și abilități native ale unui copil și să-l susțină să și le dezvolte – cu toate că doar prin utilizarea lor o persoană ajunge să aibă o viață în care să simtă bucurie în urma activității/jobului pe care îl are.
Einstein spunea: „Fiecare este un geniu. Dar dacă vei judeca un pește după abilitatea lui de a se cățăra într-un copac, acesta va trăi întreaga viață crezând că este prost.”
În paralel cu educația formală și informală, se desfășoară și educația religioasă. În funcție de familia în care se naște un copil, acesta devine ortodox, catolic, hindus, musulman etc. Nu are dreptul să-și aleagă sistemul de credințe care să-i fie, eventual, o ancoră în momentele mai dificile ale vieții, ci îi este dat ca un adevăr absolut de către cei care îl educă. Nici asta nu ar fi o problemă, însă în momentul în care ți se cere să crezi orbește în ceva și înveți să condamni alte sisteme de credință deja devine periculos pentru omenire în general. Istoria ne-a arătat nenumărate dovezi ale dezacordului dintre diferitele religii de pe pământ – războaie, cu multe pierderi de vieți omenești, doar în numele credinței. Ce fel de educație oferă, de fapt, o dogmă religioasă care te învață să-ți fie frică și să-i urăști pe cei care nu sunt la fel ca tine?
Evident, copilul nu are nicio șansă să aleagă. Până în clipa în care devine conștient de sine, deja crede, de exemplu, în iad și în rai. Și cum ar putea să nu creadă? Mama îi spune că după ce va trăi această viață (care este „un chin”, „o luptă” etc.) va urma viața veșnică în rai – dacă a fost „normal” și a făcut ceea ce i s-a spus să facă sau va ajunge în iad – dacă îndrăznește să fie altfel și poate să trăiască în acord cu sine însuși. Așa învățăm frica, frica fundamentală care ne paralizează și ne împiedică să ne dăm voie chiar și să ne punem întrebări despre felul în care putem să ne trăim viața. Învățăm să ne condiționăm existența în funcție de frica de pedeapsă și dorința de recompensă.
Cum își alege o persoană profesia? Din păcate, familia și societatea intervin și la acest aspect. Familia poate că are o tradiție într-o anumită meserie – medici, avocați, oameni de afaceri etc. – și copilul este sfătuit să continue această cale ca să ducă mai departe prestigiul familiei. O altă cale prin care un tânăr poate să-și aleagă meseria este să se îndrepte către o profesie care este la modă în momentul în care se înscrie la o facultate. Nici aici nu mai există posibilitatea de a apela la liberul arbitru și la trăirea în acord cu unicitatea ființei. Există totuși, în prezent, foarte multe persoane care aleg să-și schimbe meseria la un moment dat în viața lor... dacă le-a mai rămas suficient curaj și nu sunt paralizați de frica de nou și de necunoscut.
După (sau înainte de) inserarea profesională, fiecare individ își caută un partener/parteneră de viață. Perfect normală și această dorință, însă și aici suntem deja condiționați la nivel psihologic și ne îndreptăm către un anumit partener care are cumva caracteristicile unuia sau a ambilor părinți sau, din contră, ne dorim să fie cu totul altfel, fără să ne dăm seama că, de fapt, atunci când ne îndepărtăm de un model, nu facem decât să ne raportăm în continuare la acesta, doar că în sens invers, așa că nici la acest capitol nu este vorba de liber arbitru.
Ne căsătorim repede și pentru că există presiunea socială să fim așezați la casa noastră – dovada supremă că am îmbrățișat modelul social. Și apoi încep problemele pentru că, de fapt, nimeni nu ne spune cum arată lucrurile după acea nuntă la care fiecare fată este programată să viseze de mică, iar fiecare băiat este condiționat să devină responsabil și să-și întemeieze propria familie. Ați observat că toate poveștile se termină după ce cei doi protagoniști iau decizia „să-și unească destinele”? „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”... oare de câte ori este valabilă și în realitate această frază?
Odată ce ne căsătorim, intrăm, cumva, într-o relație autistă, unde nu mai este vorba de individualități, ci de „noi”, unde libertatea fiecărei persoane este condiționată de celălalt și așa ajungem să avem resentimente față de partenerul nostru, să mințim, să trăim vieți paralele pe ascuns sau eventual să devenim dependenți de alcool, droguri, medicamente. Iar într-un astfel de climat vin pe lume copii nevinovați, al căror destin este marcat încă de la început de o atmosferă tensionată și profund bolnavă.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Ne străduim toată viața să fim normali, să „pozăm” în familia perfectă, să dăm bine în fața celorlalți pentru că, de fapt, ăsta este scopul existenței, nu? Să lăsăm în urmă un copil și o casă pentru că „așa se face”. Nu mai contează că planeta este suprapopulată, că sunt atât de mulți copii în orfelinate și că atât de mulți copii nu au ce mânca... nu mai contează alte suflete, ci doar ceea ce este „al meu” să fie bine...
Poză, poză, poză... instantanee pe care le înrămăm și le punem prin casă ca să ne aducem aminte că, de fapt, noi suntem fericiți și că am trăit momente frumoase. Da, momente în care am simțit împlinirea pentru că am făcut ceea ce „trebuie”, ceea ce vrea societatea de la noi și nu mai contează faptul că ne-am sacrificat identitatea și posibilitățile nelimitate ale eului nostru pentru a ne integra într-o societate care, în spatele instantaneelor, este măcinată de frică, frustrare, furie, ură...
Aceasta este o radiografie mai mult sau mai puțin exactă a societății de astăzi.
Ce se poate face pentru ca lucrurile să stea altfel pentru fiecare dintre noi și pentru societate în general?
Cel mai important lucru este să devenim conștienți de toate programele sociale care ne-au fost instalate în minte și să începem să punem sub semnul întrebării acest mod de viață, să fim suficient de curajoși să spunem „nu” la acele aspecte pe care nu ni le dorim și să căutăm alte căi în interiorul nostru. Poate că societatea ne va dezaproba inițial (pentru că îi este frică de ceea ce nu cunoaște și nu poate stăpâni), dar în momentul în care radiezi de bucurie cu viața pe care o trăiești, atunci când descoperi cine ești și trăiești în total acord cu propriile tale valori și principii și îți asumi pe de-a-ntregul responsabilitatea pentru existența ta, s-ar putea chiar să te urmeze... pentru că istoria a fost schimbată de oamenii care au îndrăznit să fie altfel, să iasă din rând, să se împotrivească unor reguli stabilite de alții, cândva în negura istoriei.
„Normalitatea” este doar un scenariu care îți este pus la dispoziție și nici măcar nu este un scenariu de viață funcțional din moment ce societatea nu este una sănătoasă. Pe de o parte, încercăm să ne integrăm, să creăm acele „poze” care ni se cer ca să putem fi acceptați din punct de vedere social și, pe de altă parte, în spatele acelor „poze”, acumulăm frustrare, furie, ură etc., care ne iau bucuria de a trăi.
Întreabă-te dacă este ok pentru tine viața pe care o trăiești. Te simți bine cu adevărat? Existența ta este una în care bucuria de a trăi te însoțește? Sau, de fapt, te minți pe tine și îi minți și pe ceilalți și ești nefericit? Ți-ai schimba viața, dar îți este frică sau simți că-ți lipsește curajul?
Oricare ar fi răspunsurile, acceptă-le. Apoi fii conștient de faptul că viața ta este rezultatul alegerilor pe care le-ai făcut până în acest moment și că, în orice clipă, poți decide altfel.
Asumându-ți responsabilitatea pentru viața ta, vei descoperi că poți și singur să-ți creezi propriul sistem de norme și valori „morale”, astfel încât să îți duci existența într-o manieră „ecologică” și ca prin tot ceea ce reprezinți tu să aduci un plus de valoare omenirii în ansamblul ei.
Îndrăznește să te descoperi, să fii tu însuți și să trăiești în acord cu tot ceea ce este mai frumos în tine! Ai dreptul să fii liber de orice condiționare și ai dreptul să trăiești așa cum îți dorești – nu cum doresc alții pentru tine.
Dr. Ursula Sandner
A fi normal reprezinta a trai in armonie cu Tine insuti, cu Fiinta ta interioara, nu a corespunde unor standarde, de multe ori arbitrate, create de societate…:)
„Mandri” nearticulat se scrie cu un i, nu cu doi …
Multumesc Oana :)
Articolul imi aduce aminte de Milada Horakova. In noaptea dinaintea executarii ei, aceasta ii scrie o scrisoare ficei sale in care ii spune:
„Să nu fii speriată şi supărată pentru că nu mă voi mai întoarce. Învăţă, copilul meu, că viaţa este o chestiune serioasă. Viaţa e grea, nu cocoloşeşte pe nimeni şi pentru fiecare mângâiere pe care o primeşti de la Ea, primeşti apoi zece lovituri. Să te obişnuieşti cu asta repede, să nu laşi lucrul acesta să te învingă. Decide să lupţi. Ai curaj şi scopuri clare şi vei câştiga lupta cu viaţa.
Ştiu că sunt multe lucruri confuze pentru tine acum şi că ai vrea să-mi pui multe întrebări. Într-o bună zi, probabil că te vei întreba de ce mama ta, care te-a iubit atât de mult, a gestionat problema vieţii într-un mod atât de bizar. Poate că tu vei găsi o soluţie mai bună. Bineînţeles, acest lucru nu se va întâmpla decât dacă vei şti foarte multe lucruri. Nu numai din cărţi, în primul rând de la oameni. Învăţă de la toată lumea. Treci prin lume cu ochii deschişi şi ascultă nu numai durerile şi interesele tale, dar şi pe cele alte altor oameni. Să nu spui despre nimic că nu e treaba ta. Nu, totul trebuie să te intereseze, trebuie să compari, să compui fenomene individuale. Omul nu trăieşte singur pe lume.
Să ştii să-ţi organizezi scara valorilor bine nu însemnă numai să te cunoşti pe tine bine, dar şi să cunoşti caracterele oamenilor din jurul tău, să cunoşti viaţa cu trecut, prezent şi viitor. Înseamnă să ştii, să înţelegi.
Trebuie să-ţi găseşti calea. Caut-o singură şi nu lăsa nimic să te oprească, nici măcar amintirile despre mama şi tatăl tău.
Învaţă să iubeşti munca. Orice muncă, dar să o faci bine. Să nu-ţi fie teamă de nimic şi totul va fi bine.
Nu uita de dragoste în viaţa ta. Dacă soarta te va ajuta, vei găsi pe cineva cum a fost tatăl tău, o persoană al cărei drum va fuziona cu al tău. Vorbesc despre dragostea fără de care nu poţi trăi fericit. Să nu fărâmiţezi niciodată dragostea, învăţă să o dăruieşti cu adevărat.
Nu cere foarte mult de la viaţă, dar stabileşte-ţi obiective înalte. Nu se exclud una pe cealaltă.
Şi încă un lucru, alege-ţi prietenii cu grijă.”
Suntem toti diferiti, normal nu e nimeni. Avem totusi nevoie de un sistem de valori (sau mai multe) la care sa ne raportam, pentru a constientiza ceea ce ni se potriveste si incotro vrem sa mergem. Trecem toti prin experiente diferite care ne modeleaza intr-un anume fel. La final nu putem ajunge toti la aceeasi concluzie, nu putem deveni la fel. Decat poate fortat…
Definim termenul :NORMALITÁTE (‹ normal) s. f. (PSIH.) Stare a unei persoane care se poate aprecia prin raportarea simultană atât la o performanță medie, cât și la absența manifestărilor patologice. N. are limite largi, de o parte și de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferențelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiționate în același timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparține individul evaluat.
Sa ne permitem o clipa in care sa meditam la normalitate ca forma de raportare la o definitie stabilita si impusa ,atat la nivel semantic cat si psihologic prin acceptiunea „conditionate” . Ca urmare va provoc sa alegeti de mai jos notiunile care pot coexista cu starea de normalitate :
1 Liberul arbitru vs. determinismul
Suntem noi şi întreg Universul total predestinaţi? Este senzaţia că noi facem alegeri doar o iluzie? Sau este exact pe dos, spiritul nostru are potenţialul de a se ridica deasupra tuturor constângerilor, aşa încât determinismul este, de fapt, o iluzie?
2 Unicitatea vs. universalitatea
Este fiecare persoană unică sau vom descoperi, în cele din urmă, nişte legi universale care vor explic întregul comportament uman?
3 Motivarea fiziologică vs. motivarea determinată de ţeluri/scopuri?
Suntem mai degrabă împinşi de nevoile noastre fiziologice primare, cum ar fi nevoia de hrană, apă etc.? Sau suntem conduşi de scopurile, ţelurile, valorile, principiile şi/sau obiectivele noastre? Poate ambele?
4 Motivarea conştientă vs. inconştientă
Este comportamentul nostru determinat de forţe inconştiente în mare/în cea mai mare parte sau în întregime? Sau forţele aceste care se situează dincolo de conştient – în supranatural, în inconştient, în subconştient – prea puţin sau deloc importante pentru ceea ce numim comportamentul sau experienţa noastră?
5 Genetică vs. educaţie
În ce măsură ceea ce suntem se datorează moştenirii genetice („naturii”) sau educaţiei şi celorlalte experienţe ale noastre („hrană sufletească/spirituală”)?
6 Teoriile stadiale vs. non-stadiale ale dezvoltării
Trecem toţi prin etapele/stadiile predeterminate ale dezvoltării? Dacă, fiziologic, traversăm anumite etape ale dezvoltării, puternic influenţate de genetică, nu ar trebui să ne aşteptăm la acelaşi lucru şi în dezvoltarea psihologică?
7 Determinism cultural vs. transcendenţă culturală
În ce măsură ne modelează culturile noastre? Total sau suntem, de fapt, capabili să ne ridicăm deasupra (să transcendem) aceste influenţe? Şi dacă da, cât de uşor sau de dificil este?
8 Formarea timpurie vs. târzie a personalităţii
Sunt trăsăturile noastre de personalitate stabilite în fragedă copilărie, pentru a rămâne relativ inalterabile întreaga nostră viaţă? Sau suntem suntem la fel de flexibili la vârstă adultă? Ori devine din ce în ce mai dificilă schimbarea, deşi ea rămâne mereu o posibilitate, cel puţin în teorie?
9 Înţelegerea continuă vs. discontinuă a afecţiunilor mentale
Este boala psihică o problemă de intensitate? Sunt cei afectaţi oameni obişnuiţi care au dus ceva la extrem? Sunt, poate, nişte excentrici care îşi fac rău lor înşile sau nouă? Sau există vreo diferenţă calitativă în modul în care percep ei realitatea? În privinţa culturilor, este uşor să îi înţelegem pe cei afectaţi mental sau trăim în universuri paralele?
10 Optimism vs. pesimism
Sunt fiinţele omeneşti în esenţă bune sau rele? Ar trebui să fim plini de speranţă sau descurajaţi în privinţa perspectivelor/ aşteptărilor noastre? Avem nevoie de mult ajutor sau ne-ar fi mai bine să fim lăsaţi în pace?
Cat adevar am gasit aici…Uoauu…Nici nu mi-am dat seama ca suntem chiar ca niste roboti programati sa-si faca treaba asa cum trebuie si nu asa cum simtim. Pacat, mare pacat sa nu mai fim NOI si sa fim ceeea ce vor altii sa fim! Suntem marionete in mainile „societatii” care ne „educa si ne pregateste pentru adevarata viata”.
Iti spun cu sinceritate ca asta simteam si eu.
Exprimi perfect cuvintele pe care si eu as fi vrut sa le scriu.
Nu stiu ce ai scris in restul site-ului dar acest articol este cat se poate de real.
Ma bucur ca mai exista oameni care gandesc ca mine.
De fapt normalitatea este limita stabilita de „majoritate”.
Cum nu te mai aliniezi standardelor toti incearca sa te alinieze pentru ca asa stiu ei ca este normal.
Dar de ce este normal asa? Pentru ca avem o gandire si o viziune limitata generatii la rand.
De asta totul merge prost pentru ca cineva de foaret sus a gandit acest sistem.
Daca nu ne-am mai auto limita am sti prea multe, am fi capabili sa avem o viziune mult mai larga si nu am mai fi asa de docili si supusi.
Pacat ca ne autolimitam si incercam sa ne inrobim copiii, sa fim robi ai unui sistem pe care noi ni-l impunem.
Cata bucurie, fericire si armonie ar fi in lume daca ne-am accepta toti asa cum suntem si nu am cauta cu orice pret sa ne traim viata asa cum „este normal”.
Normal pentru ca asa ne impunem noi sa credem ca e normal.
Intre geniu si alienare e doar un fir de par… Cine e de fapt normal, apropo de definitii, cel ce se incadreaza in matrici, sau alienatul… (vezi motto). Viata fiecaruia dintre noi e asemeni unei autostrazi ce vine de oriunde, si duce oriunde, pozitia momentana depinde de alegerile pe care le-ai facut in intersectiile anterioare… Destinatiile noastre spirituale coincid (va las sa va convingeti singuri), insa fiecare face propriul sau traseu, cu propriile sale greseli (uneori induse, din pacate, de norme) reflectate prin intarzieri si eforturi enorme, irecuperabile poate…. Adevarul are mai multe fatete, in functie de felul in care privesti lucrurile, nimic nu conteaza, sau dimpotriva, totul conteaza. De fapt fiecare lucru are importanta pe care i-o dai. Ca si timpul dealtfel… Lasati-va inima sa scoata normele-matricile din arhiva, sa le stearga de praf, sa le aleaga si sa le aranjeze cum simte ea, sa le arunce pe cele nefolositoare, ofilitoare, ucigatoare chiar… Daca incercati sa faceti asta cu mintea, veti avea o problema, e un pic limitata, franata tocmai de acele norme, definitii… Curaj ! Si succes !
Ursula, imi pare rau, dar te inseli.
„Chiar si atunci cand minoritatea numara un singur individ, Adevarul tot Adevar este.” spunea Ghandi. Normalul nu este ceea ce este general acceptat – nu a fost niciodata.
Undeva s-a strecurat o eroare iar aceasta eroare vine din asocierea notiunilor NORMA – NORMALITATE.
Cred ca initial a fost asocierea ADEVAR – NORMA iar normalitatea era o consecinta fireasca; cazul in care se asociaza normalitatea de norma fara a ramane conectata la esenta, adica Adevar, Spiritualitate, Valori Perene, normalitatea devine o valenta sociologica, adica devine din generator de efecte un efect in sine.
Pt. MihaelaM:
>exista determinism dar nu predestinare, liberul arbitru sta la baza determinismului nu este in nici un caz in antiteza.
>Universalitatea se manifesta la nivel individual prin unicitate, nu o exclude; individualitatea isi cauta drumul ei unic spre universalitate – simplu.
>Motivatiile deriva din ceea ce cred eu ca sunt – sex-machine sau spirit, lumina, generator de valori.
>Partea constienta este de obicei consecinta neintelegerii partii inconstiente. (chinezul spune cu alte cuvinte, fiecare om se lupta cu dragonul din launtrul sau)
>care este contradictia dintre genetica si educatie?? ti-as recomanda o tema: epigenetica – liber arbitru.
>eu impart normalitatea in 4 nivele suprajacente – individual, de cuplu, familie extinsa, ginta sau popor si normalitatea transcedentala. Cred ca-ti dai seama ca le-ai cam incurcat – partea culturala este pe nivelul 3 iar cea transcedentala este pe 4. Afrontezi 2 notiuni de pe nivele diferite.
>Personalitatea este reprezentata – in mare – de motivatie + temperament + educatie. dintre toate acestea temperamentul este singurul innascut.
>omul este bun in esenta – doar ca nu este destul de educat + motivat sa fie bun. Nu exista intuneric ci doar absenta luminii.
>Boala psihica (dobandita la maturitate si nu mostenita) reprezinta efectul excluderii „inimii” din ecuatia rezolvarii conflictelor inerente.
lui wisemann
adevarat, normalul este in inima; ceea ce traim este doar normalul debitat de ratiune.
Nu există oameni sănătoși, există numai neconsultați! :)