Iubire fără compromisuri – este oare posibil?

Într-o societate în care învățăm despre iubire și relații din basme și filme Disney ori preluând credințe care ne spun că trebuie să lași de la tine ca să fie bine, că trebuie să faci compromisuri și sacrificii dacă vrei să faci relația să meargă, că trebuie să taci, să înghiți umilințe și să fii nefericit de dragul copiilor, o astfel de idee - că este posibil să iubim și să avem relații frumoase fără a ne vedea nevoiți să facem compromisuri și sacrificii - apare în ochii multora precum o utopie sau, în cel mai rău caz, un „atac”  asupra credințelor celor care nu concep o astfel de realitate.

Celui care toată viața s-a complăcut într-o relație nefericită crezând că nu are de ales, că asta îi e crucea ori că asta e normalitatea pentru că toți cei din jur trăiesc la fel, îi va fi greu să accepte, adică să-și recunoască sieși, că regretă unele alegeri, că, poate, s-a mințit pe sine și s-a autoiluzionat agățându-se de un ideal familial sau de speranța că într-o zi totul se va schimba în bine. Îmi aduc aminte de ceea ce îmi spunea o clientă de-a mea: „nu m-a afectat foarte tare că s-a încurcat cu alta, pentru că oricum nu-l mai iubeam, regret doar că s-a despărțit de mine și nu am mai putut să ne căsătorim, că nu m-am mai putut bucura de familia pe care o visam”.

Ceea ce primează de multe ori în mintea oamenilor este un ideal și, agățându-se de acel ideal, uită factorul esențial - omul plin de trăiri de lângă ei, omul care își dorește să fie descoperit și acceptat pentru ce este el, nu modelat astfel încât să corespundă mai bine unui scenariu din mintea lor. Oamenii sunt dispuși să-și lege destinul de alți oameni pe care nu îi iubesc, pe care nici măcar nu îi plac foarte tare, sperând că mai devreme sau mai târziu se vor da ei pe brazdă. Iar dacă este să vorbim despre egoism, poate că exact aceste maniere de a gândi sunt dominate de egoism. Într-un fel putem spune că ne prefacem doar pentru a ne vedea „cu sacii în căruță”. Această prefăcătorie nu ne-o putem recunoaște, deoarece noi chiar credem și sperăm că dacă ne vom transforma și noi la rândul nostru, adică vom renunța la autenticitatea noastră, celălalt va face la fel și, într-un final, vom putea fi fericiți împreună. În momentul în care renunțăm la autenticitatea noastră, într-o anumită măsură devenim ipocriți, prefăcuți, în primul rând față de noi înșine. Dacă nu există compatibilitate la nivel de valori, credințe, stil de viață, ajungem să ne mințim pe noi și, fără să vrem, pe alții.

Atunci, când intrăm într-o relație, și mai ales la începutul căsniciei, în loc să ne autoiluzionăm cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, o variantă care ne poate scuti de multă suferință inutilă este să ne așteptăm la tot ce-i mai bine, dar să luăm în calcul și să ne pregătim pentru orice, pentru că orice se poate întâmpla. Dacă ne agățăm de acest ideal al fericirii eterne, de ideea că celălalt trebuie să ne facă fericiți, pentru că altfel nu avem cum să fim fericiți, suntem mult mai dispuși să facem sacrificii și compromisuri. Observăm, poate, că celălalt nu este așa cum ne-am dori noi, că nu-și îndeplinește „atribuțiile” așa cum ne-am dori. Și încercăm să-l schimbăm pentru că nu vrem să renunțăm la cel în care am investit atât de mult, pentru că nu vrem s-o luăm de la capăt ori pur și simplu din comoditate și obișnuință. Observăm că, în loc să se schimbe, celălalt ne asaltează cu reproșuri pentru că se simte neînțeles și neacceptat. Atunci, ridicăm miza jocului - facem și noi la rândul nostru compromisuri pentru a-i demonstra că ne pasă, pentru a-i arăta că NOI suntem dispuși să ne sacrificăm ca să fie bine și ne așteptăm ca suferința sau martiriul să-l înduioșeze pe cel care pare a nu se lăsa înduplecat altfel. În acest fel, mesajul nostru este: „Dacă mă sacrific, înseamnă că te iubesc. Cu cât sufăr mai tare de pe urma renunțărilor și compromisurilor mele, cu atât te iubesc mai mult. Ar fi bine să apreciezi asta și să te sacrifici și tu la rândul tău, pentru că altfel îți voi purta resentimente eterne”. Însă iubirea nu se măsoară nici în lacrimi, nici în frustrări.

Un alt motiv pentru care suntem dispuși să facem compromisuri este acela că, într-un fel, ne simțim nesiguri pe noi. Ne agățăm de celălalt și ne dorim, dacă se poate, să ne salveze de toate incertitudinile, fricile și trăirile noastre negative. Nu ne-am pus niciodată pe primul loc în viața noastră, nu ne-am acordat prea multă importanță... Am ajuns să îngropăm adânc răni de demult pe care ne este teamă să le confruntăm, am ajuns să dezvoltăm mecanisme de apărare pe care le folosim drept unelte de consolidare a relației: „trebuie să facem totul împreună, pentru că, altfel, degeaba mai avem o relație / pentru că numai așa îmi arăți că-ți pasă”, fără să realizăm că acest gen de comportament vine ca o prevenire a unui potențial abandon, pe care l-am trăit odată și pe care evităm cu orice preț să-l mai experimentăm; fără să realizăm că deciziile noastre relaționale sunt ghidate de propriile slăbicuni pe care, în loc de a le confrunta și resemnifica, le transformăm în instrumente prin care ajungem să-l înlănțuim pe celălalt, să ne înlănțuim reciproc.

Ceea ce stă la baza relațiilor cu ceilalți este, în primul rând, relația cu sine. Tot ceea ce ești vei aduce cu tine în relația de cuplu. Poate că, fugind de tine, vei reuși să ții în frâu o anumită perioadă de timp fricile și incertitudinile tale, iar celălalt nu le va putea observa. Însă, mai devreme sau mai târziu, atât părțile tale luminoase cât și cele întunecate vor ieși la suprafață prin interacțiunea cu celălalt. Relația cu sine este cea mai importantă relație din viața ta. Nu minimaliza acest lucru, ci caută întotdeauna să îmbunătățești și să consolidezi această relație, dezvoltându-te în permanență. Înainte de toate, devino tu persoana pe care ți-o dorești lângă tine!

Teama de singurătate, lipsa de încredere în noi înșine, credințele limitative, autoamăgirea, frica de gura lumii ori de a nu dezamăgi… toate acestea reprezintă factori care ne determină să intrăm în acest cerc vicios al sacrificiilor și compromisurilor, iar noi chiar ajungem să credem că nu putem trăi și nu putem iubi altfel, că sacrificiul și suferința sunt virtuți, că fericirea noastră depinde de alți oameni sau de circumstanțe exterioare. Ne lăsăm influențați de alții, de nevoile și dorințele lor egoiste, încercăm să le facem pe plac pentru că, astfel, primim validarea și acceptarea pe care nu ni le putem acorda nouă înșine, ne simțim „defecți” dacă nu suntem „în rândul lumii”, în acest rând al lumii în care ne încolonăm gata să-i atacăm pe cei care nu ne corespund, de parcă am merge la război, chiar dacă vocea noastră interioară ne îndrumă spre o altă cale, spre CALEA NOASTRĂ.

Putem trăi fără compromisuri? Putem iubi fără compromisuri? Este oare posibil? Te invit să descoperi noua noastră carte „Iubire fără compromisuri. Ghidul relațiilor mature” în care explicăm pas cu pas cum ne influențează viața compromisurile pe care ne simțim nevoiți să le facem și cum putem să facem alegeri fără a mai renunța la dorințele și autenticitatea noastră, fără a ne mai compromite integritatea și valorile.

Cu drag,

Dr. Ursula Sandner & Mirela Botezatu

 

 

2 comentarii pentru “Iubire fără compromisuri – este oare posibil?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *