Dragostea în vremea pandemiei

Pentru multe cupluri faptul că petrec mult mai mult timp împreună decât de obicei poate scoate la iveală probleme mai vechi sau poate isca noi conflicte și neînțelegeri mai ales în condițiile în care există o anumită vulnerabilitate cauzată de stresul, incertitudinea și schimbările actuale.

Ne gândim că în mod normal ne-am dori să petrecem cât mai mult timp cu partenerul nostru, ne-ar face plăcere acest lucru și chiar am căuta să facem să se întâmple asta, însă în situația dată mulți oameni spun că au ajuns să se simtă iritați sau chiar sufocați.

De ce se întâmplă asta? De ce a ajuns să fie o corvoadă timpul petrecut cu partenerul nostru? Poate pentru că relația era deja afectată de anumite probleme de dinainte de perioada izolării. Tot ce iese acum la suprafață poate fi privit ca un semnal de alarmă care să ne atragă atenția asupra acelor aspecte pe care le-am lăsat nerezolvate, asupra cărora nu am vrut să ne aplecăm pentru că „mergea și așa”, pe care le-am negat sau ne-am mințit că nu există din teama de a le confrunta, din teama de schimbare, din teama de a nu ieși din zona noastră cunoscută și confortabilă. 

Oamenii fug de durere, evită disconfortul și caută plăcerea – dacă suntem stresați din cauza problemelor financiare, din cauza faptului că nu mai putem să facem ce făceam înainte și trebuie să ne dedicăm energia pentru a ne adapta la noile schimbări, din cauza fricii de boală, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să trăim în certuri și conflicte în sânul familiei noastre. Când se iscă o discuție mai aprinsă, poate că începem să-i reproșăm partenerului nostru: „iar începi?”, „tu tot timpul te iei de mine”, „ți-am spus că nu mai vreau să ne certăm”, „scutește-mă”, încercând să evităm, astfel, conflictul și, de fapt, fugind de problemele care ies la suprafață. Fugim pe moment de o situație care ne cauzează disconfort, însă acea situație se repetă din ce în ce mai frecvent dacă nu rezolvăm cauza.

În loc de a continua acest cerc vicios în care ne învinovățim partenerul, ne facem reproșuri și ne supărăm mai tare interpretând acțiunile sale în termeni precum „iar ai chef de ceartă?”, putem să privim conflictele apărute ca pe oportunități de a merge chiar la baza adevăratei probleme, a descoperi ce se află acolo și a decide dacă vrem sau nu să rezolvăm situația cu adevărat, renunțând la jocuri și manipulări.

În momentul în care în cuplu există o problemă mai veche, o situație nerezolvată, partenerii pot ajunge să se certe frecvent din orice, însă folosesc aceste certuri (într-un mod inconștient) ca pe o manieră de evitare a problemei – se ceartă din lucruri insignifiante, ventilând astfel toate frustrările acumulate, își ocupă timpul cu asta pentru a nu le mai rămâne timp să abordeze tocmai acea problemă spinoasă care ar putea să le (re)deschidă o rană emoțională.

Anumite cupluri nu se simt pregătite sau nu știu cum să ajungă la problema de bază din pricina încărcăturii emoționale pe care au acumulat-o, astfel încât doar caută o soluție rapidă care să-i ajute să nu se mai certe. Dacă te regăsești și tu în acest exemplu, îți sugerez să te gândești și să observi care este tema sau temele principale care se repetă în certurile voastre. Ce se află în spatele vorbelor dure pe care vi le aruncați? Poate fi vorba de anumite nevoi nesatisfăcute, de faptul că simți că ai facut prea multe compromisuri și sacrificii și cu toate acestea nu ai primit ceea ce te așteptai că o să primești în acea relație, poate fi vorba de faptul că încerci să-ți constrângi partenerul să facă ce vrei tu sau că te simți constrâns, îngrădit, poate fi vorba de faptul că te-ai autoamăgit că el sau ea o să se schimbe, acest lucru nu s-a întâmplat iar acum ești furios pentru că nu vrei să accepți această realitate, poate fi vorba despre o luptă a orgoliilor care vă împiedică să abordați problema cu sinceritate și deschidere sau despre faptul că nu sunteți compatibili și nu mai puteți trece peste asta.

Indiferent ce se află în spatele certurilor voastre, încercați să abordați acea problemă de data aceasta dintr-o poziție de „non-judecată”. Încercați să renunțați la așteptări precum „da, sigur, de parcă eu nu știu cum o să decurgă discuția asta...” sau „degeaba vorbesc cu el/ea”. Dați-vă întâlnire în bucătărie, de exemplu, la o anumită oră și stabiliți să discutați despre o problemă anume. Începeți fiecare prin a defini problema, a împărtăși cum vă face asta să vă simțiți, a vă spune ce vă doriți pe mai departe să se întâmple și observați dacă puteți ajunge sau nu la un consens. Ascultați-vă cu adevărat partenerul până la capăt fără a-l întrerupe cu remarci de genul „da, sigur, de parcă mie nu îmi este greu” sau „nu pot să cred că spui asta”. Ascultați-l ca și cum ați asculta un vechi prieten care vă vizitează după mult timp, încercați să-i înțelegeți și punctul lui de vedere, să priviți realitatea prin ochii lui.

De multe ori oamenii ajung să-și privească partenerul ca pe ceva ce li se cuvine, ca pe o proprietate personală care trebuie să facă ce vor ei și să fie cum vor ei. Din acest motiv nu mai apreciază nimic din ceea ce face acesta, ci consideră că li se cuvine, că așa este normal, iar atenția se mută pe ceea ce nu este bine, pe ceea ce nu face bine. Ajungem să vânăm greșeli, să evidențiem „defecte”, iar criticile iau locul aprecierilor. Ne uităm la partenerul nostru, vedem că nu a spălat bine vasele, iar acest lucru este suficient pentru a scoate armele și a începe atacul. Și este și firesc să apară conflicte și nemulțumiri în condițiile în care vedem și vânăm doar greșeli și minusuri. Dar oare chiar așa să fie? Oare nu mai găsim nimic la partenerul nostru care să ne placă, pentru care să-l apreciem, să-l admirăm? Și dacă într-adevăr nu mai găsim nimic, de ce mai rămânem acolo, lângă el? Și dacă găsim, de ce nu spunem? De ce nu ne manifestăm aprecierea și admirația?

Sunt persoane care, indiferent cât de mult își critică partenerul (ceea ce la o primă impresie ne-ar da senzația că nici nu și-l mai dorește prea mult în preajmă, ceea ce este fals, pentru că de fapt prin critică încearcă să-i submineze puterea personală), fac tot posibilul să-și exercite controlul asupra lui – îl condiționează, vor să știe unde se află și cu cine în fiecare clipă, se supără, se îmbufnează cu zilele, apelează la manipulare și șantaj emoțional doar pentru a-l determina pe acesta să se supună dorințelor și nevoilor egoiste pe care le au și caută să hrănească o relație de simbioză sau dependență unde dorințele celuilalt nu mai contează, tot ceea ce contează este ca el sau ea să fie acolo tot timpul pentru a fi la dispoziția lor. Nu mai există limite și granițe personale, nu mai există timp petrecut separat, nu mai există individualitate. Există un „noi” unde unicitatea fiecăruia începe să se șteargă, un „noi” format din compromisuri și sacrificii, un „noi” care, contrar așteptărilor, ne seacă de vitalitate.

Cu atât mai mult cu cât în aceste momente petrecem atât de mult timp cu partenerul nostru în izolare avem nevoie de a reexprima acele limite și granițe. Nu, un cuplu sănătos nu înseamnă simbioză și nu înseamnă a accepta orice din partea celuilalt, nu înseamnă „dacă mă iubești, faci orice pentru mine”. Este firesc să avem nevoi și dorințe proprii, este firesc să ne dorim și un timp numai al nostru, este firesc să ne delimităm de partenerul nostru și să conștientizăm că suntem ființe de sine stătătoare chiar dacă suntem și parte dintr-o relație. Tocmai din acest motiv pot să apară multe tensiuni și conflicte, pentru că cei doi parteneri nu își exprimă această nevoie – de timp pentru ei, de teamă ca celălalt să nu se supere. Nu face bine nimănui să ne ascundem și să ne reprimăm dorințele – făcând asta vom ajunge să avem resentimente față de partenerul nostru pentru că îl vom percepe ca pe un paznic de închisoare, ca pe cel care ne-a făcut să renunțăm la ceva important pentru noi. Iubirea înseamnă libertate, nu constrângere, înseamnă bucurie, nu teamă, înseamnă să-l respecți și să-l accepți pe cel de lângă tine așa cum este el.

Mult timp petrecut împreună nu înseamnă neapărat și timp de calitate petrecut împreună. Principala condiție ca timpul să fie de calitate este prezența emoțională – sunt aici pentru tine, îmi doresc să fiu aici, sunt curios, îmi doresc să explorez alături de tine, sunt deschis, te ascult, te văd, împărtășesc cu tine și primesc din partea ta ceea ce vrei să-mi oferi. Cuplurile simbiotice, cuplurile în care partenerii se condiționează reciproc și sunt nedespărțiți din teama că dacă celălalt „va ieși în lume”, îl vor pierde, pot să fie cupluri unde partenerii nu mai sunt prezenți emoțional, ci doar fizic, unde fiecare dintre ei se joacă pe telefon sau privesc în gol spre un ecran împărțind aceeași canapea, unde se țin de mână, dar se gândesc la altceva sau la altcineva, unde își spun „te iubesc” de fiecare dată când vorbesc la telefon, din obișnuință și pentru că așa trebuie, însă între ei este o prăpastie pe care nu o mai pot depăși. Rămân împreună din motive care nu au legătură cu iubirea, ci cu alte aspecte - obișnuința, nevoia, dependența financiară sau de altă natură, copiii, bunurile în comun, teama de gura lumii etc., iar pentru că relația este oricum fragilă, sunt într-o permanență stare de alertă, sunt în gardă, devin extrem de geloși din cele mai mărunte motive și îi privesc pe ceilalți ca pe niște potențiali adversari care atentează la „proprietatea” lor.

Sunt mulți oameni pentru care relația de cuplu înseamnă stres, îngrijorări, teamă, nesiguranță, îndoieli, gelozie, urmăriri, manipulare, șantaj emoțional, jocuri psihologice, obligații, compromisuri, abuz, îngrădire. Sunt mulți oameni care se mint pe ei că acceptă toate acestea din dragoste sau că fac toate acestea din dragoste, însă dragostea presupune încredere și libertate, presupune dorința de a-l vedea pe celălalt bine, nu a-l îngrădi și a-i tăia aripile pentru a rămâne la picioarele noastre.

În viața de cuplu există suficiente ocazii și situații care au potențialul de a ne deschide ochii, de a ne trezi, de a ne face să reflectăm. Să nu mai amânăm, să ne dăm voie să vedem ce avem de văzut, să nu ne mai autoamăgim, să nu mai găsim scuze sau justificări, să nu mai dăm vina pe partenerul nostru, să nu ne mai victimizăm, ci să ne asumăm partea noastră de responsabilitate, să acceptăm faptul că în orice situație ne-am afla acum, ea a fost cocreată și dacă am avut puterea de a contribui la crearea ei (conștient sau inconștient), avem și puterea de a o modifica sau a ieși din ea.

Să ne asumăm puterea interioară și să începem să o folosim pentru a ne crea viața pe care ne-o dorim.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

Un comentariu pentru “Dragostea în vremea pandemiei

  1. Buna dimineata,
    Iti multumesc in primul rand ca existi,ptr ceea ce faci ptr noi cei din jurul tau.
    Urmaresc cu mare interes seminariile tale,de unde mereu ma hranesc cu hrana necesara mintii mele,
    si astept cu nerabdare articolele pe care mi le trimiti.
    Esti senzationala!
    Imi doresc f mult sa ajung vreodata sa te intalnesc.
    Multumesc f mult ptr.tot,si iti doresc numai lucruri bune.
    Cu stima si deosebita admiratie Mariana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.