Dacă m-ai urmărit până acum în mediul online, ai citit articole pe site ori cărțile pe care le-am scris sau chiar am lucrat împreună o anumită perioadă de timp în cadrul ședințelor individuale de consiliere, știi deja că un principiu de bază pe care îl susțin și în care cred este cel legat de independența și autonomia personală.
Motivul pentru care vorbesc atât de mult despre acest aspect este faptul că independența personală constituie baza vieții de adult echilibrat, însemnând capacitatea de a ne baza pe noi înșine, de a avea încredere în puterea noastră interioară, în resusele și capacitățile noastre, de a fi capabili să ne îndeplinim singuri nevoile, fără a ne agăța de ceilalți precum niște copii care-și caută siguranța și confortul în brațele mamei sau care nu pot supraviețui fără ca nevoile lor să fie satisfăcute de altcineva.
Independența înseamnă capacitatea de a ne stabili și îndeplini scopurile, de a ne trasa o direcție în viață și a o putea urma, nefiind condiționați de forțe exterioare, adică nefiind la cheremul altora și nedepinzând de bunăvoința, dorința, disponibilitatea sau capacitatea lor de a ne împinge de la spate, a ne „trage după ei”, a face lucruri pentru sau în locul nostru ș.a.m.d.
În momentul în care tu ești adult din punct de vedere fizic, psihologic, adică ai toate capacitățile (poate încă nedescoperite) de a-ți da un sens vieții, a-ți croi un drum, a-ți împlini nevoile și dorințele, însă depinzi de cineva (bineînțeles că nu mă refer aici la situațiile de boală gravă sau de incapacitate), adică alegi să-ți pui destinul în mâinile altcuiva, ceea ce hrănești de fapt în mintea ta este starea de victimă, de persoană neajutorată care așteaptă să-și asume alții responsabilitatea pentru viața ei. Mai hrănești de asemenea suferința interioară, pentru că gândind așa, dialogul tău interior este focalizat pe mesaje de descurajare, de subminare – îți spui că tu nu poți, că nu ai să reușești, ajungi să te simți lipsit de orice fel de motivație, îți apar tot felul de frici care se tot amplifică pe zi ce trece, nu mai ai curaj să ieși din „bula” ta, să te faci văzut, să încerci, să construiești, să schimbi, să riști.
Apar stări de neliniște, de anxietate, de tristețe prelungită, începi să te simți rău fizic din senin din ce în ce mai des, suferi întrebându-te cum de ai ajuns aici și te simți vinovat și descurajat pentru că nici nu crezi că ai putea schimba ceva. Îți devii cel mai mare dușman.
Persoana sau persoanele de care depinzi ajung treptat-treptat să-și piardă respectul față de tine, să te desconsidere și ele la rândul lor, parcă nu te mai ascultă, nu te mai iau în serios, nu mai acordă importanță dorințelor tale. Poate chiar devin agresive deoarece starea ta de neputință, atitudinea de victimă care poate fi abuzată cu ușurință, le activează într-o manieră inconștientă agresivitatea. Dacă tu însuți crezi că ești lipsit de putere, îți va fi greu să stabilești acele limite și granițe personale și le vei permite oamenilor să te trateze cu lipsă de respect sau să te abuzeze.
Și dezamăgirea cea mai mare aici apare – persoana pentru care ai fost dispus să faci compromisuri, să te sacrifici, să renunți la independența sau la planurile tale în numele iubirii promise la început când totul era numai lapte și miere (deoarece cel mai frecvent vorbim despre dependență în cadrul unei relații de cuplu), devine o persoană care acum îți pare străină, care nu îți arată vreo dovadă că ți-ar fi apreciat sacrificiile și compromisurile făcute, care a ajuns să nu te mai respecte tocmai pentru că ai încetat tu să te mai respecți, pentru că ai renunțat la puterea ta personală, deplasând-o în mâinile lui/ei.
Respectul și admiraţia se obţin atunci când tu ești o fiinţă autonomă, independentă și puternică și nu atunci când te victimizezi, adică atunci când prin dialogul tău interior, prin atitudinea și comportamentul tău încerci să-ți demonstrezi ție cât și altora cât de nedreptățit ești sau ai fost, cât de mult ți s-a greșit, cât de rău și greu îți este, cum nu mai poți întâlni niciun om căruia să-i pese cu adevărat etc. Și când spui asta, mă întreb oare ce înseamnă pentru tine „un om căruia să-i pese cu adevărat”? Un om care să te ia în brațe, să te salveze de propria viață? Un erou fermecat? O persoană care să nu te pună niciodată în ipostaza de a te confrunta sau măcar a te gândi la acele părți din tine pe care încerci să le ascunzi (în primul rând față de tine), pe care le negi? O persoană care să-ți hrănească autoamăgirea? O persoană care să te iubească necondiționat, să fie dispusă să renunțe chiar și la propria viață pentru tine, când nici măcar tu nu faci asta, când tu nu îți poți oferi ție iubire necondiționată.
Victimele atrag milă, nu respect și preţuire. Ia-ți puterea înapoi, asumă-ţi responsabilitatea vieţii tale chiar dacă până acum ai dat vina pe alții, acţionează ca să depășești orice neajuns sau dificultate, pentru că de putut, poți cu siguranță. Însă trebuie să crezi și tu acest lucru, iar din acel moment vei fi surprins să descoperi câte resurse stăteau ascunse în interior și câte oportunități încep să observi, oportunități și soluții pentru care nu aveai ochi înainte.
Trebuie, în primul rând, să crezi tu în tine. Da, poate că au existat în viața ta sau există oameni care cred în tine deși tu nu crezi. Însă oricât vor încerca să te încurajeze, oricât vor încerca să îți explice și să-ți spună cât de minunat ești, nu ai să îi crezi. Te vei simți bine pe moment, însă nu vei trece la următorul nivel, nu vei face următorul pas.
Nu te ajută cu nimic în mod real să-ți plângi de milă, ci îţi face mai mult rău decât bine. Poate simți nevoia să ceri ajutor, fă acest lucru, deoarece pentru a te simți din nou independent, adică stăpân pe tine însuți, în controlul vieții tale, uneori ai nevoie ca cineva să te ghideze o scurtă perioadă de timp.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
A cere ajutor pentru a depăși un impas nu înseamnă a deveni dependent de acel ajutor, dependența apare tocmai în momentul în care nu vrei să fii ajutat cu adevărat, ci doar vrei să preia altcineva responsabilitatea pentru viața ta, tu devenind actorul de figurație în propria „piesă de teatru” sau propriul film care este viața ta.
În momentul în care ceri ajutor, deja nu mai fugi de probleme. Îți recunoști limitele sau mai bine spus recunoști că te simți blocat, însă vrei să înveți cum să depășești acel blocaj. Nu este nimic neobișnuit, ciudat sau de judecat in asta. Este de apreciat, este o dovadă de iubire și respect față de tine însuți. Este un fel de „legământ de iubire” pe care îl faci cu tine însuți pentru că îți demonstrezi că ești de partea ta, că ești dispus să îți fii alături, că faci ceva pentru bunăstarea ta. Îți oferi ție ceea ce aștepți, de fapt, de la actualul, potențialul sau idealul partener al tău.
Dr. Ursula Sandner
Multumesc
Felicitari pentru articol!
Ai punctat foarte bine cum o victima nu cauta o mana de ajutor din partea celorlalti ci cauta sa fie degrevata de responsabilitate de catre ceilalti.
Ce nu am gasit in acest articol si ar fi interesant pentru tine de aflat este este cum vede o femeie independenta cliseul clasic ca „barbatul sa plateasca consumatia femeii”?
Dupa analiza mea critica este cat se poate de clar, o femeie independenta nu ar accepta asa ceva in mod obisnuit ci doar ca un mic cadou sau o „cinste” cu anumite ocazii: ziua de nastere, ziua femeii, etc.
Tot dupa gandirea mea pragmatica in momentul in care femeile accepte sa fie intretinute intr-o mai mica sau mare masura de catre barbati acestea isi pierd independenta financiara.
Chiar sunt curios ce argumente imi puteti oferi ca sa sustineti ca o femeie poate fi considerata independenta dar in acelasi timp sa-i fie platita consumatia…
Inteleg unde anume bateti, dar din exprimare nu se intelege. Pentru ce se intelege din scrierea dvs. gasiti raspunsul in codul bunelor maniere. Cu privire la femeia intretinuta… e un subiect ca un varf de aisberg. Intr-un cuplu ambii indivizi trebuie sa creasca in urma relatiei. Daca nu se intampla pentru unul, desi poate se intampla pentru celalalt, este vina ambilor. Sanatos este sa pui umarul ca cel de langa tine sa creasca.
buna…e greu sa scriu un comentariu la articolele dumneavoastra,sunt prea reale.uneori cand citesc am impresia ca o voce din interior imi spune ceea ce de fapt vad ochii.de aceea pot doar atat sa spun :multumesc ca va faceti timp pentru noi…
Eu mi-am recăpătat puterea numai prin divorț ! Am încercat ani de zile vreo zece ,cel putin si nu am reușit .Acum după divorț atitudinea aceleiași persoane e cu totul alta ,ma respecta,ma ajuta fără reproșuri ,doar ca vrea sau asa simte . Eu sunt aceiasi persoana dar atitudinea fata de mine e alta , de respect ,de apreciere la ce fac . Aveți perfecta dreptate ca libertatatea iti da putere ! Va multumesc pentru ajutor !
Minunat articol! Mulțumesc! Am să-l citesc și recitesc.