Cuvintele si Faptele Tale: Calea Spre Integritatea Personala (II)

http://bucatideimagine.blogspot.com/Cum am invatat sa dividem realitatea?

De unde avem acest instinct pentru a crea realitati multiple? Putem gasi usor sursa in copilarie. Pentru un copil, realitatea nu este o experienta concreta asa cum poate fi pentru un adult. Pentru copii, fantezia este o parte foarte reala din realitate. Prin asta nu vreau sa spun ca un copil nu poate sa discearna intre fantezie si realitate, ceea ce doresc sa subliniez este ca un copil nu este inca blocat intr-o singura realitate. Imaginatia lor este atat de bogata incat simplul fapt de a fi implicat intr-o realitate imaginata, face ca aceasta sa fie la fel de reala ca si realitatea in care se gasesc parintii lui.

Copiii trec prin diferite realitati in timpul unei zile. Acest lucru poate sa duca la o anumita confuzie intre ceea ce este real si ce nu este real. Daca parintele este prea rigid pentru a intelege realitatile flexibile si imaginatia bogata a copilului sau, poate sa insiste in a-si convinge copilul ca se inseala in anumite momente.  Astfel,  poate sa-i inradacineze copilului ideea ca este gresit sa spui adevarul despre lucrurile pe care le traiesti si ca rezultat,copiii incep sa spuna parintilor ceea ce stiu ca le place sa auda si ii face sa se simta bine.

Pe masura ce ne maturizam, observam ca aceasta strategie functioneaza. Devine din ce in ce mai usor sa spunem tot felul de minciuni ca si mod de a evita disconfortul de a vedea sau a stii ceea ce nu vrem, ca sa evitam rusinea de  fi altfel sau din teama de a nu fi ridiculizati. Din pacate, aceasta dependenta de minciuna, folosita ca sa ne creem un anumit confort ne poate afecta abilitatea de a fi congruenti cu noi insine, precum si simtul integritatii personale.

Ideea este ca nu putem ca, in acelasi timp, sa folosim limbajul ca si sursa de putere si la utilizarea minciunii. Dar cum ne putem opri? Mare parte din timp nici macar nu realizam ca facem acest lucru. Majoritatea adultilor mint de-a lungul unei zile si fac asta intr-o maniera destul de constienta, insa nu se gandesc prea mult la asta. Asta inseamna ca ei sunt constienti de faptul ca mint, insa cred  ca minciuna este acceptabila in acele circumstante (in mare parte pentru ca acest lucru face viata mai usoara), iar in timp acest instinct devine practic un automatism.

De exemplu, de cate ori ai mintit ca sa scapi de o invitatie („Mi-ar placea sa vin, dar sunt ocupat/a in seara aceea”)? De cate ori ai mintit, sau i-ai rugat pe copii sau pe colegii tai sa minta pentru tine, atunci cand ai primit un telefon de la cineva cu care nu doreai sa vorbesti („Spune-i ca nu sunt aici!”sau „Mi-ar placea sa mai povestim, dar am intarziat la o intalnire”)? Oare cati parinti nu se mint unul pe celalalt din teama de a nu-i rani celuilalt sentimentele sau ca sa nu intre intr-un conflict („Nu sunt suparat/a, sunt stresat/a cu serviciul” sau „Da, ajung acasa intr-un minut”)?

Din pacate, indiferent care este motivatia din spatele lor, aceste minciuni ne arata noua si copiilor nostri ca este ok sa minti. Iar cand crestem vazand ca minciuna – divizarea continua a adevarului pentru noi insine si pentru ceilalti – este considerat un comportament acceptat sau chiar dezirabil, cum putem spera sa redevim vreodata integrii? Raspunsul este: este necesar sa ne rescriem propriile noastre reguli.

http://bucatideimagine.blogspot.com/Cum resuscitam onestitatea?

In cartea sa „Cele patru legaminte” autorul toltec don Miguel Ruiz prezinta un cod de conduita simplu, dar in acelasi timp profund, bazat pe aderarea la patru principii de baza sau „legaminte”. Primul legamant este „Fii impecabil cu cuvintele tale”.

Cuvantul „impecabil”provine din limba latina si este format din -  „im” inseamna „fara” si „pecatus”, care inseamna „pacat”. Deci impecabil (termen pe care de obicei il folosim in sensul de „perfect curat”) inseamna de fapt „fara pacat”. Conform lui Ruiz, sa pacatuiesti inseamna sa actionezi impotriva propriei tale persoane, cu vorba sau cu fapta. Sa spui orice altceva inafara de adevarul tau este o forma de fragmentare.

In prima sectiune a cartii „Cele patru legaminte”, el sfatuieste: „Vorbeste cu integritate. Spune doar ceea ce crezi. Evita sa folosesti cuvintele ca sa vorbesti impotriva propriei tale persoane sau ca sa-i barfesti pe altii. Foloseste puterea cuvintelor tale doar pentru adevar si iubire”.

Aceste cuvinte sunt intelepte si ele ofera calea spre integritate personala. Dar daca acceptam faptul ca noi toti deja ratacim prin realitati diferite (datorita accesului la cunostinte si experiente diferite), ce este adevarul de fapt? Cum putem fi siguri ca rostim adevarul si ca o facem cu toata integritatea? Cum putem stii cand doar spunem adevarul sau cand barfim sau vorbim fara sa aibe sens discutia?

La un moment dat,  este posibil sa te fi aflat in postura in care cineva vroia neaparat sa-ti spuna  parerea pe care o avea despre tine, dar in acelasi timp parea ca-si doreste sa-ti arate ca gresesti, sa te faca sa te simti vinovat sau sa-ti raneasca sentimentele. Am fost pusi in situatii in care cineva spune ceva total nepotrivit sau neplacut si apoi foloseste scuze „Pai,  e adevarat!”

Sa insisti sa spui adevarul si tot adevarul fara sa ascunzi nimic nu pare sa fie prea intelept sau folositor; este nechibzuit si lipsit de discernamant. Acesta este momentul in care trebuie sa ne reintoarcem la ultima parte din sfatul lui Ruiz: „Foloseste puterea cuvintelor tale doar pentru adevar si iubire”.

Acest lucru poate sa insemne dragoste pentru o alta persoana, dar de asemenea poate sa insemne dragoste pentru binele mai inalt, pentru un principiu sau adevar fundamental. Uneori este posibil sa fii nevoit sa vorbesti intr-o maniera care va supara pe cineva care-ti este apropiat dar sa faci asta pentru ca simti ca acest lucru este necesar pentru un grup mai mare de oameni sau pentru un scop mai inalt. Si da, uneori poti sa alegi sa nu impartasesti un anumit adevar, din grija sau din respect pentru o alta persoana. Intersectia dintre iubire si adevar este un teritoriu complex. Insa de ceea ce ai tu nevoie este un cod de integritate personala cu care sa traiesti si care sa te faca sa te simti mandru/a de persoana ta.

Atunci cand vrei sa spui ceva unei alte persoane, intreaba-te mai intai: „Sunt convins/a ca acest lucru este adevarat? , Este necesar sa-i spun acest lucru? Este binevoitor?” si vorbeste atunci cand ceea ce ai de spus rezista probei celor trei intrebari. Ocazional, poti sa te afli in situatia in care sa fi nevoit sa spui ceva adevarat, folositor dar care nu este si binevoitor. In aceasta situatie este necesar sa-ti examinezi propria intentie – vine dintr-un loc al iubirii sau al unui bine mai inalt? Apoi, daca decizi sa impartasesti acea informatie, fa-o cu diplomatie si la momentul potrivit.

Am invatat ca adevarul este ceva extrem de subiectiv. Pot sa am o informatie foarte valoroasa sau importanta, dar daca nu este binevoitor sau necesar sa o impartasesc, probabil ca nu este o idee buna sa vorbesc. Pe de alta parte, am invatat si ca exista momente in care, cu toate ca acea informatie pe care o voi impartasi va fi dureroasa si inconfortabila pentru persoana in cauza, daca stiu ca acea informatie este necesara si adevarata, cel mai bun lucru este probabil sa i-o impartasesc.

Cu siguranta ca nici chiar acest minighid nu poate sa elimine toate dubiile. Nu elimina nici disconfortul inerent pe care-l poti resimti cand nu stii ce sa faci – sa vorbesti sau sa nu vorbesti – insa iti da o structura cu care sa-ti examinezi motivele si o fundatie pe care poti sa-ti construiesti integritatea limbajului tau – atat in ceea ce priveste cuvintele pe care le adresezi altora, cat si mesajele pe care ti le transmiti tie insuti.

Ursula

Sursa imagini Adrian Barbu Photography

 

0 comentarii pentru “Cuvintele si Faptele Tale: Calea Spre Integritatea Personala (II)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.