Cum am învățat să dividem realitatea?
De unde avem acest instinct pentru a crea realități multiple? Putem găsi ușor sursa în copilărie. Pentru un copil, realitatea nu este o experiență concretă așa cum poate fi pentru un adult. Pentru copii, fantezia este o parte foarte reală din realitate. Prin asta nu vreau să spun că un copil nu poate să discearnă între fantezie și realitate, ceea ce doresc să subliniez este că un copil nu este încă blocat într-o singură realitate. Imaginația lor este atât de bogată, încât simplul fapt de a fi implicat într-o realitate imaginată, face ca aceasta să fie la fel de reală ca și realitatea în care se găsesc părinții lui.
Copiii trec prin diferite realități în timpul unei zile. Acest lucru poate să ducă la o anumită confuzie între ceea ce este real și ce nu este real. Dacă părintele este prea rigid pentru a înțelege realitățile flexibile și imaginația bogată a copilului său, poate să insiste în a-și convinge copilul că se înșală în anumite momente. Astfel, poate să-i înrădăcineze copilului ideea că este greșit să spui adevărul despre lucrurile pe care le trăiești și, ca rezultat, copiii încep să spună părinților ceea ce știu că le place să audă și îi face să se simtă bine.
Pe măsură ce ne maturizăm, observăm că această strategie funcționează. Devine din ce în ce mai ușor să spunem tot felul de minciuni ca mod de a evita disconfortul de a vedea sau a ști ceea ce nu vrem, ca să evităm rușinea de a fi altfel sau din teama de a nu fi ridiculizați. Din păcate, această dependență de minciună, folosită ca să ne creăm un anumit confort, ne poate afecta abilitatea de a fi congruenți cu noi înșine, precum și simțul integrității personale.
Ideea este că nu putem, în același timp, să folosim limbajul ca sursă de putere și să utilizăm minciuna. Dar cum ne putem opri? Mare parte din timp nici măcar nu realizăm că facem acest lucru. Majoritatea adulților mint de-a lungul unei zile și fac asta într-o manieră destul de conștientă, însă nu se gândesc prea mult la asta. Asta înseamnă că ei sunt conștienți de faptul că mint, însă cred că minciuna este acceptabilă în acele circumstanțe (în mare parte pentru că acest lucru face viața mai ușoară), iar în timp acest instinct devine practic un automatism.
De exemplu, de câte ori ai mințit ca să scapi de o invitație („Mi-ar plăcea să vin, dar sunt ocupat/ă în seara aceea”)? De câte ori ai mințit, sau i-ai rugat pe copiii sau pe colegii tăi să mintă pentru tine, atunci când ai primit un telefon de la cineva cu care nu doreai să vorbești („Spune-i că nu sunt aici!” sau „Mi-ar plăcea să mai povestim, dar am întârziat la o întâlnire”)? Oare câți părinți nu se mint unul pe celălalt din teama de a nu-i răni celuilalt sentimentele sau ca să nu intre într-un conflict („Nu sunt supărat/ă, sunt stresat/ă cu serviciul” sau „Da, ajung acasă într-un minut”)?
Din păcate, indiferent care este motivația din spatele lor, aceste minciuni ne arată nouă și copiilor noștri că este ok să minți. Iar când creștem văzând că minciuna – divizarea continuă a adevărului pentru noi înșine și pentru ceilalți – este considerată un comportament acceptat sau chiar dezirabil, cum putem spera să redevenim vreodată integri? Răspunsul este: este necesar să ne rescriem propriile noastre reguli.
Cum resuscităm onestitatea?
În cartea sa, „Cele patru legăminte”, autorul toltec don Miguel Ruiz prezintă un cod de conduită simplu, dar în același timp profund, bazat pe aderarea la patru principii de bază sau „legăminte”. Primul legământ este „Fii impecabil cu cuvintele tale”.
Cuvântul „impecabil” provine din limba latină și este format din - „im” înseamnă „fără” și „pecatus”, care înseamnă „păcat”. Deci impecabil (termen pe care de obicei îl folosim în sensul de „perfect curat”) înseamnă de fapt „fără păcat”. Conform lui Ruiz, să păcătuiești înseamnă să acționezi împotriva propriei tale persoane, cu vorba sau cu fapta. Să spui orice altceva în afara de adevărul tău este o formă de fragmentare.
În prima secțiune a cărții „Cele patru legăminte”, el sfătuiește: „Vorbește cu integritate. Spune doar ceea ce crezi. Evită să folosești cuvintele ca să vorbești împotriva propriei tale persoane sau ca să-i bârfești pe alții. Folosește puterea cuvintelor tale doar pentru adevăr și iubire”.
Aceste cuvinte sunt înțelepte și ele oferă calea spre integritate personală. Dar dacă acceptăm faptul că noi toți deja rătăcim prin realități diferite (datorită accesului la cunoștințe și experiențe diferite), ce este adevărul de fapt? Cum putem fi siguri că rostim adevărul și că o facem cu toată integritatea? Cum putem ști când doar spunem adevărul sau când bârfim sau vorbim fără să aibă sens discuția?
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
La un moment dat, este posibil să te fi aflat în postura în care cineva voia neapărat să-ți spună părerea pe care o avea despre tine, dar în același timp părea că-și dorește să-ți arate că greșești, să te facă să te simți vinovat sau să-ți rănească sentimentele. Am fost puși în situații în care cineva spune ceva total nepotrivit sau neplăcut și apoi folosește scuza: „Păi, e adevărat!”.
Să insiști să spui adevărul și tot adevărul fără să ascunzi nimic nu pare să fie prea înțelept sau folositor; este nechibzuit și lipsit de discernământ. Acesta este momentul în care trebuie să ne reîntoarcem la ultima parte din sfatul lui Ruiz: „Folosește puterea cuvintelor tale doar pentru adevăr și iubire”.
Acest lucru poate să însemne dragoste pentru o altă persoană, dar de asemenea poate să însemne dragoste pentru binele mai înalt, pentru un principiu sau adevăr fundamental. Uneori este posibil să fii nevoit să vorbești într-o manieră care va supăra pe cineva care-ți este apropiat, dar să faci asta pentru că simți că acest lucru este necesar pentru un grup mai mare de oameni sau pentru un scop mai înalt. Și da, uneori poți să alegi să nu împărtășești un anumit adevăr, din grijă sau din respect pentru o altă persoană. Intersecția dintre iubire și adevăr este un teritoriu complex. Însă de ceea ce ai tu nevoie este un cod de integritate personală cu care să trăiești și care să te facă să te simți mândru/a de persoana ta.
Atunci, când vrei să spui ceva unei alte persoane, întreabă-te mai întâi: „Sunt convins/ă că acest lucru este adevărat? Este necesar să-i spun acest lucru? Este binevoitor?” și vorbește atunci când ceea ce ai de spus rezistă probei celor trei întrebări. Ocazional, poți să te afli în situația în care să fii nevoit să spui ceva adevărat, folositor, dar care nu este și binevoitor. În această situație este necesar să-ți examinezi propria intenție – vine dintr-un loc al iubirii sau al unui bine mai înalt? Apoi, dacă decizi să împărtășești acea informație, fă-o cu diplomație și la momentul potrivit.
Am învățat că adevărul este ceva extrem de subiectiv. Pot să am o informație foarte valoroasă sau importantă, dar dacă nu este binevoitor sau necesar să o împărtășesc, probabil că nu este o idee bună să vorbesc. Pe de altă parte, am învățat și că există momente în care, cu toate că acea informație pe care o voi împărtăși va fi dureroasă și inconfortabilă pentru persoana în cauză, dacă știu că acea informație este necesară și adevărată, cel mai bun lucru este probabil să i-o împărtășesc.
Cu siguranță că nici chiar acest minighid nu poate să elimine toate dubiile. Nu elimină nici disconfortul inerent pe care-l poți resimți când nu știi ce să faci – să vorbești sau să nu vorbești – însă îți dă o structură cu care să-ți examinezi motivele și o fundație pe care poți să-ți construiești integritatea limbajului tău – atât în ceea ce privește cuvintele pe care le adresezi altora, cât și mesajele pe care ți le transmiți ție însuți.
Dr. Ursula Sandner
Sursa imagini Adrian Barbu Photography
0 comentarii pentru “Cuvintele si Faptele Tale: Calea Spre Integritatea Personala (II)”