În momentul în care oamenii se confruntă cu dificultăți, cu stări emoționale negative, când deja se simt copleșiți de acestea, în cazul multora dintre ei, apare sentimentul incapacității. De multe ori se întâmplă ca starea lor să se deterioreze pe zi ce trece, treptat-treptat, însă prinși în tumultul vieții de zi cu zi, aleg să nu acorde prea multă importanță acestui fapt. Nu-și iau răgazul de a-și pune întrebări, de a sta ei cu ei și a conștientiza ce simt, de ce simt ceea ce simt, din ce motiv, ce a declanșat această stare, dacă e cazul ori nu să facă anumite schimbări. Merg înainte în acest fel până când ajung să aibă senzația că nu mai pot face nimic.
În interiorul nostru există o „busolă” care ne ghidează în permanență și o putem numi voce interioară, intuiție, sinele nostru adevărat ș.a.m.d. Atunci când ne îndepărtăm de calea cea bună pentru noi, când ne compromitem într-un fel sau altul, când „ne distanțăm” de noi înșine prin aceea că nu ne mai ascultăm nevoile, ne mințim, ne autoiluzionăm, acceptăm lucruri, situații sau oameni toxici în viața noastră, starea noastră generală, atât emoțională cât și fizică și psihică, începe să se deterioreze.
Poate că nu realizăm acest lucru decât în momentul în care ceva grav ni se întâmplă, acel ceva care umple paharul și ne trezește la realitate. Ca să fac o analogie, e ca și cum în fiecare zi ne-am îngrășa câte puțin, iar după doi ani ne-am privi în oglindă și am fi realmente șocați și surprinși de felul în care arătăm, pentru că nu înțelegem cum s-a putut întâmpla una ca asta. Ei bine, se întâmplă acest lucru pentru că nu acordăm atenție fiecărei zile în parte. Ne gândim că „asta nu se pune”, „se întâmplă doar o dată” sau „este ultima dată când fac/accept așa ceva”. Dar dacă în fiecare zi gândim așa, cu siguranță faptul că ne mințim și ne autoiluzionăm nu va anula efectul final al faptelor noastre.
La fel, în cazul stărilor psihice și emoționale negative care se repetă zi de zi, în cazul în care trăim într-un mediu distructiv, când nu avem grijă de noi, când, practic, punem orice sau pe oricine mai presus, putem ajunge cu timpul într-un punct critic al vieții noastre pe care avem senzația că nu îl vom mai putea depăși niciodată, ne simțim anxioși, deprimați, fără speranță. Ne îmbolnăvim și nu înțelegem de ce.
Pentru a preveni acest lucru, cea mai bună soluție este să ne propunem să devenim mai conștienți pe zi ce trece, adică să învățăm să trăim mai conștient. De exemplu, înainte să ne punem la masă, să ne gândim dacă acea mâncare este într-adevăr nutritivă pentru noi ori reprezintă pur și simplu niște calorii goale pe care simțim nevoia să le consumăm din motive emoționale – că ne simțim singuri, că suntem plictisiți, că ne simțim goi și avem senzația că un stomac plin înseamnă și un suflet plin ș.a.m.d.
Când acceptăm să facem compromisuri sau favoruri deși nu ne dorim acest lucru, să ne gândim care este motivul pentru care, totuși, ne este atât de greu să adoptăm o atitudine fermă și asertivă, să spunem „nu”. Ne este teamă că vom fi respinși, abandonați? Ne este teamă că nu vom mai fi plăcuți? Ne este teamă că lumea ne va judeca într-un fel sau altul, că ne va spune că suntem egoiști, că va încerca să ne manipuleze și să ne șantajeze emoțional și vom ceda? Să conștientizăm ce efect are asupra noastră faptul de a accepta în mod constant să facem lucruri împotriva voinței noastre. Să ne gândim care este punctul acela nevralgic din noi care ne face să acționăm așa. Să încercăm să descoperim sursa problemei și să o rezolvăm, în loc de a acționa în continuare automat.
Când relația noastră ne cauzează suferință și ne împovărează existența, să ne gândim care sunt adevăratele motive pentru care nu reușim să facem pasul final și să plecăm, în loc de a găsi scuze și justificări. Ne este teamă de singurătate? Credem că nu ne putem descurca de unii singuri? Nu vrem să renunțăm la investiția noastră emoțională, financiară, de timp și energie? Ne-am mințit până acum că lucrurile nu sunt atât de grave? Am trait în autoamăgire și compromis?
Apoi, chiar dacă am mers pe un drum greșit ani și ani de zile, niciodată nu este prea târziu să schimbăm direcția ori să o luăm efectiv de la capăt. Sunt oameni care au conștientizat chiar și în al doisprezecelea ceas că felul în care au trait până acum le-a cauzat suferință și probleme și au ales să facă schimbările necesare, cu sau fără ajutor, oameni care s-au simțit eliberați de o mare povară, care și-au redobândit elanul vital, bucuria de a trăi, încrederea în sine.
Suntem mult mai puternici decât am crede, dar poate că încă nu am știut cum să ne folosim puterea interioară, poate că încă nu ne-am acordat șansa de a ne îndrepta înspre necunoscut, de a face schimbările după care tânjim atât de mult. Fiecare pas pe care îl facem în direcția de care acum ne este teamă transformă necunoscutul în cunoscut. Schimbarea înseamnă incertitudine, necunoscut. În primă fază este ca și cum ai intra într-o încăpere întunecată, însă pe măsură ce înaintezi, lucrurile încep să se vadă mai clar, descoperi noi căi de parcurs, vezi în jurul tău lucruri care te-ar putea ajuta, descoperi oportunități. Astfel, cu fiecare pas făcut, necunoscutul devine cunoscut iar întunericul devine lumină.
Toate aceste temeri din mintea noastră sunt niște iluzii, ca niște bule de săpun. De fapt, pericolul nu se ascunde în ceea ce există dincolo de schimbare, ci în ceea ce există înainte de aceasta. Pericolul vine din imaginația noastră, pentru că ne gândim la toate acele lucruri care ar putea merge prost, la fel și fel de primejdii închipuite, fără să realizăm că avem o capacitate uimitoare de adaptare și că suntem, poate, mai rezilienți decât am crede.
Iar dacă ne aflăm într-un punct al vieții noastre în care avem impresia că nu mai vedem ieșirea, să încercăm să luăm în calcul posibilitatea că și acest lucru ar putea fi tot o iluzie a minții noastre. În viață există soluții la orice, oricât de imposibil ni s-ar părea. Dacă nu reușim singuri, să cerem ajutor. Nu este nicio rușine în asta. Nu este semn de slăbiciune. Gândește-te, dacă te afli încuiat într-o încăpere întunecată fără să știi unde este ieșirea, ce preferi: să stai singur într-un colț hrănindu-ți frica ori să explorezi spațiul, să încerci să cauți soluții chiar și așa, în întuneric? Să strigi după ajutor în ideea în care în acest fel cineva chiar te-ar putea auzi? Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că în momentul în care nu am reușit să găsim singuri o soluție sau în momentele acelea critice în care, parcă, ne gândim că mai bine nu am mai trăi decât să trăim așa, când nu ne mai putem accesa resursele personale, întotdeauna este o soluție mai bună să cerem ajutor în loc de a depune complet armele. Acest lucru nu înseamnă că vom deveni dependenți de acel ajutor, nu înseamnă că ne vom pune viața în mâinile altcuiva, ci înseamnă că, uneori, avem nevoie pur și simplu de o mână care să ne ajute să ne ridicăm, iar „ridicați” fiind putem continua să lucrăm cu noi înșine, să ne vindecăm, să „reparăm” acolo unde avem de reparat. Și cum putem repara sau vindeca ceva dacă nu recunoaștem că avem o problemă, dacă alegem să trăim în continuare în întuneric refuzând să vedem adevărul? În momentul în care recunoaștem că nu suntem atât de bine precum susținem, procesul de vindecare deja începe.
Nimic nu este pentru totdeauna. Dacă acum te simți deznădăjduit și lipsit de speranță, gândește-te că nu ai cum să trăiești așa tot restul vieții tale pentru că ai puterea să schimbi – să-ți schimbi atitudinea și modul de percepție față de lucrurile care nu depind de tine, să acționezi diferit vis-a-vis de lucrurile care depind de tine. Gândul „voi trăi în nefericire” tot restul vieții este tot o alegere personală. Dacă tu nu accepți această afirmație ca fiind adevărată, mintea ta începe să lucreze pentru a găsi soluții. Dacă însă crezi cu tărie că așa va fi, mintea ta nu va mai avea de ce să depună vreun efort pusă față în față cu „verdictul final”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Dacă reușim să percepem o perioadă mai întunecată din existența noastră nu ca pe o închisoare fără ieșire, ci ca pe o etapă din călătoria vieții pe care o putem depăși, singuri și/sau cerând ajutor, deja începem să aducem la lumină mai multe resurse. Dintr-o perspectivă mai amplă precum aceasta, putem considera că nu ne confruntăm cu dificultăți sau cu stări emoționale negative pentru că merităm să fim pedepsiți sau pentru că nu avem noroc, ci putem privi greutățile ca pe niște încercări care ne fac mai puternici și mai înțelepți, care ne ajută să ne cunoaștem pe noi mai bine, să renunțăm la tipare nocive pentru noi, să devenim mai conștienți de felul în care gândim și de consecințele faptelor noastre.
În concluzie o să închei cu trei lucruri:
- orice în viață are rezolvare, până la urmă numai moartea este finală;
- majoritatea temerilor noastre sunt iluzorii sau cum spunea Michel de Montaigne: „Viaţa mea a fost plină de nenorociri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată.”
- suntem mult mai puternici și rezilienți decât credem și este datoria noastră să avem încredere în noi, dacă vreți, este obligația noastră morală în fața vieții – să nu ne lăsăm înfrânți, să nu renunțăm la noi, să facem tot posibilul să trăim fiecare zi mulțumiți și împăcați cu noi înșine și cu viața noastră, să ne asumăm schimbarea când nimic nu ne mai bucură, să avem încredere că vom reuși.
Pentru că putem și pentru că merităm!
Dr. Ursula Sandner
FOARTE TARE CE AM CITIT .VREAU SA MA AJUTE CEEA CE AM CITIT SI AM CONSTIENTIZAT IN SITUATIA MEA FIIND LA INCEPUT DE DIVORT ,MAI ALES CA LA MIJLOC ESTE O FETITA DE 7 ANI PE CARE O VAD CA SUFERA IMPREUNA CU NOI. SINTEM IN ITALIA DIN 2005 MAI PRECIS IN FIRENZE AS DA MAI MULTE DETALII DAR NU STIU DACA AVETI TIMP PT MINE. VREAU FOARTE MULT SA NU NE DESPARTIM,NU STIU LA CINE SA CER AJUTORUL CA SAREZOLVAM PROBLEMELE CARE AU DUS LA DIVORT .VA MULTUMESC SI APRECIEZ FOARTE MULT CEEA FACETI !!!!
?
“…pentru ca putem și pentru ca meritam !”
Va multumesc mult!
Foarte adevarat.
Important in viata este nu de cate ori cadem ci de cate ori ne ridicam.
LA vârsta mea de 70 de ani,fac fata cam greu dar imi impun sa nu ma dar am iar, prinun pic de vointa si puterea care o mai am.Sant mai mult singura si caut sa mi umplu ziua făcând lucruri utile.Va multumesc de cele trimise O zi faina !
Aveam nevoie, ca de aer! MULTUMESC OM Frumos!
Am sarit inca un obstacol in calea problemelor mele..
Iti multumesc!
Foarte bine explicat și pe înțelesul tuturor.Mulțumesc!
Multumesc Ursula! Un articol superb!