Cu toții știm deja faptul că felul în care am fost crescuți în copilărie pune bazele personalității noastre viitoare, la vârsta adultă. Modalitatea prin care părinții s-au raportat la noi, cerințele lor educative și feedback-ul celorlalți în urma comportamentului nostru de atunci ne învață lecții importante, pe care le vom lua cu noi toată viața.
Voi scrie în acest articol despre două extreme, copilul extrem de docil și copilul răsfățat și despre repercusiunile atitudinale și comportamentale pe care aceste două metode educative le au la vârsta adultă.
Un copil care a fost crescut cu mesaje de genul: „să nu deranjezi”, „să nu ieși în evidență”, „mulțumește-te cu ce ai”, „lasă-mă în pace, nu am timp de tine”, „tu ești doar un copil, eu știu întotdeauna ce este mai bine pentru tine” etc., va deveni un adult care va accepta ușor autoritatea celorlalți. Va avea tendința să creadă că el nu contează decât dacă le face celorlalți pe plac, va accepta ușor să se țipe la el fără să riposteze, se va simți vinovat și rușinat ori de câte ori nu primește feedback-uri pozitive. În situații sociale nu va vorbi fără să fie întrebat și chiar și atunci se va înroși sau va răspunde monosilabic. Nu-și va da voie să aibă inițiativă, ci va avea tendința să devină dependent de orice formă de autoritate. Din cauza stimei de sine scăzute și a încrederii în sine deficitare, se va lăsa dominat și poate chiar abuzat fizic sau verbal. Ba mai mult, va crede că merită toate acestea, doar așa se purtau și părinții cu el. Depresia este des întâlnită la acești adulți și nici nu este de mirare. O persoană care trăiește într-o stare de inhibare continuă a personalității, care nu-și dă voie să se exprime și să trăiască asertiv, dezvoltă foarte ușor o nevroză de tipul anxietății sau depresiei.
Pe de cealaltă parte, sunt acei copii care au avut niște părinți extrem de permisivi, care nu au înțeles faptul că un copil, ca să-și dezvolte o personalitate echilibrată și armonioasă, are nevoie și de limite și granițe sănătoase în interacțiunea cu ceilalți. Un copil care nu a fost învățat că așa cum este el respectat, este necesar să-i respecte și el pe ceilalți, va deveni un adult care va avea impresia că toată lumea trebuie să stea la cheremul lui, îi va desconsidera și „îi va călca în picioare” pe cei din jur.
Nu mi se pare deloc normal să încurajăm comportamentele disfuncționale ale copilului, ca de exemplu noi să râdem atunci când el înjură, lovește sau scuipă (evident, ar fi minunat dacă nici noi nu am avea astfel de comportamente, tocmai pentru că suntem modele pentru copiii noștri), să-i facem pe plac doar ca să evităm scandalul sau să ne lăsăm manipulați de către manifestările lui afective demonstrative. Părinții unui astfel de copil îi transmit mesaje de tipul: „tu ești centrul universului”, „eu nu contez, trăiesc doar pentru tine”, „îți dau tot ce-ți dorește sufletul” etc.
Un adult căruia i s-au permis în copilărie comportamentele descrise mai sus, va învăța că poate să obțină orice de la ceilalți în principal prin două metode: fie prin manipulare afectivă sau șantaj emoțional – de exemplu, „te iubesc atât de mult… fă-mi și mie te rog serviciul acesta” sau „dacă nu faci ce doresc eu, am să sufăr / plâng / mă îmbolnăvesc” – fie prin crize de isterie sau manifestări de agresivitate. În unele cazuri aceste crize pot duce la o demonstrativitate extremă, cum ar fi amenințările cu sinuciderea sau automutilarea.
Nevroza unor astfel de adulți se regăsește de multe ori în tulburarea de personalitate de tip histrionic (adică isterie), însă tabloul clinic poate fi presărat și cu alte manifestări și simptome, tocmai din cauza faptului că nu există o armonie internă la nivelul personalității.
Răsfățul, adică satisfacerea oricărei dorințe, afecțiunea dăruită în cantități excesiv de mari, îi creează copilului expectanțe pe care lumea reală nu i le poate satisface. Atunci, când va ajunge adult, această ființă va suferi pentru că nimeni nu va fi dispus să facă față tuturor capriciilor unei astfel de persoane. Nevoia de afecțiune pe care o va resimți va fi de nesatisfăcut de către partenerul de viață și acest lucru îi va aduce multă nefericire. O astfel de persoană va cere constant dovezi de afecțiune, va dori să fie în centrul atenției tot timpul, va dori ca alții să se raporteze la ea ca fiind specială și, dacă aceste lucruri nu se vor întâmpla, va suferi foarte mult.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Meseria de părinte este cea mai grea meserie din lume și este foarte ușor să faci greșeli, doar pentru că nu știi cum este mai bine pentru copilul tău să procedezi. Însă atunci când dorim să învățăm să ne respectăm copilul și să-i insuflăm în același timp respectul pentru sine și pentru ceilalți, când ne dorim să-l sprijinim să devină o ființă umană armonioasă și echilibrată, vom căuta informații care ne pot face să înțelegem psihologia copilului și care sunt cele mai bune metode educative și de formare a personalității copilului.
Dr. Ursula Sandner
Minuat articol Ursula!
Mi-e tare teama ca din prea multa dragoste, sa nu cad in a doua capcana si sa-i ofer copilului meu orice…Cum sa procedez sa nu-l transform intr-un adult cu asteptari foarte mari? Va multumesc!
da.o copilarie prea dulce poate face viata sa para amara
Un articol foarte interesant. Va felicit pentru abordaraea din acest punct de vedere.
Psihoterapeut Bacau
„Orice arbore falnic a avut la origine o samanta din care a crescut si s-a dezvoltat” Lao Tse
Asa este, copilul poate creste frumos sau mai putin frumos, in functie de pattern-urile in care au fost crescuti si parintii sai, la un moment dat. Cheia ar fi ca parintii sa fie cu adevarat parinti, si pentru asta, trebuie sa aiba la baza terapia nonreprimarii si acceptarii… Asa se va dezvolta apoi un copil si ulterior un adult responsabil,increzator in fortele proprii si un sprijin pentru el insusi si pentru cei din jurul sau…
Interesant articol,…recunoastem asemenea comportamente la cei din jur si chiar si la noi. Aceste greseli de educatie facute de parintii nostri,pe care le repetam si noi cu copii nostri arata cata nevoie de consiliere psihologica avem ,de cat suntem de pregatiti pentru a deveni parinti.Intrebare: ce se poate face de acum incolo pentru generatiile viitoare pentru a nu perpetua greseli care costa atat de mult???
Așa, și (ce dacă stau la coadă/pentru fericire-o viață-ntreagă…)? Este un articol bun… Cine ajunge părinte nu cred că are timp să facă scheme de comportament, trebuie să se adapteze permanent situațiilor. Confirmarea poate să survină și la vârstă înaintată, merită așteptat chiar și toată viața…
„Meseria de parinte este cea mai grea meserie din lume”…hmmm…foarte adevarat !!
Si daca pentru a invata orice meserie mergem la scoala, la instruiri, cursuri si calificari….Atunci meseria de parinte nu ar avea si ea nevoie de vreo Universitate??
Si nu vorbesc de „scoala de mame”…care apuca sa faca copii nepregatite fiind si apoi merg sau nu sa invete sa mai salveze ceva…
Gasesc foarte oportun in societatea noastra (dar mai ales pentru viitorul ei) infiintarea unei „scoli pentru parinti”..sau macar introducerea unor cursuri prin liceu de dezvoltare personala. Poate cunoscandu-se mai bine pe sine sau invatand adevaratele valori, tinerii nu se vor mai repezi sa faca copii cu care nu stiu ce sa faca mai apoi…
Excelent articol Ursula !!!
Simona Constantinescu
Multumesc pentru articol.E nevoie de astfel de articole intr-o societate in care devenim egoisti si interesati de partea materiala.Sunt un fost copil pasiv , care a devenit una adult pasiv, dar care doreste azi sa se schimbe.Vreau sa ma schimb pentru mine si pentru copilul meu , astfel ca el sa devina un adult puternic si independent.
Sustin ideea ca in scoli sa se fac cursuri pentru a ne invata sa devenim parinti.
Gabriela, ai reusit sa iti schimbi comportamentul? Si eu ma confrunt cu aceeasi problema si nu stiu de unde sa incep…imi doresc din tot sufletul sa nu mai fiu asa si sa ma schimb.