Relații conflictuale între părinți și copii există dintotdeauna și, dacă i-am întreba pe cei din jurul nostru care ar fi motivele acestor conflicte, cu siguranță am obține o gamă variată de răspunsuri. De exemplu, copiii (ajunși adulți, de altfel) ar spune că părinții încă le impun să facă ce își doresc ei, că se împotrivesc alegerilor de viață luate ori că sunt prea critici sau intruzivi. Părinții ar spune că îi supără „copiii” pentru că au niște idei ciudate de independență sau pentru că „nu înțeleg / nu fac nimic din ce le spun”, „nu mă mai ascultă”.
Interesant cum nu avem voie să ieșim din cuvântul părinților chiar și la 30, 40, 50 de ani când deja ar trebui să fim persoane asumate și conștiente de propriile valori, obiective și dorințe. Putem discuta, de fapt, despre o problemă de mentalitate. Mentalitatea în sine, în ceea ce privește copiii, este fundamental eronată și din această cauză apar atâtea conflicte și probleme între copiii ajunși adulți și părinții lor. Mulți oameni aduc pe lume copii ca să trăiască prin ei, ca să le dea un sens în viață, ca să le fie alături la bătrânețe. Nu își doresc ca progeniturile lor să devină adulți autonomi sau să aibă o viață proprie pentru că asta ar însemna că cel mai important rol în viața lor a luat sfârșit. În plus, pierd sentimentul de putere și de control.
Neavând o viață proprie, interese, pasiuni, hobby-uri și, de cele mai multe ori, relații de cuplu armonioase și satisfăcătoare, trăiesc și se definesc prin rolul de părinți. Iar când acest rol ar fi normal să se sfârșească și relația părinte-copil să devină una de tip adult-adult, nu sunt nici dispuși și nici dornici să facă această tranziție.
Astfel, unii dintre ei, prevăzători, își programează de mici copiii inoculându-le ideea că ei, părinții, vor rămâne mereu cei mai importanți. Nu soțul/soția sau copiii progeniturii lor, ci părinții. Toată viața trebuie să li se supună, să nu iasă din vorba lor (pentru că asta înseamnă, de fapt, respect), să trăiască în funcție de dorințele și capriciile lor, să le satisfacă așteptările și să se lase manipulați sau șantajați emoțional oricât își doresc părinții.
Copilul se transformă astfel într-un instrument, venit pe lume ca să trăiască pentru a satisface capriciile, nevoile sau dorințele părinților săi. Însă copilul, mai ales când a ajuns adult, nu are nicio obligație de a-și face părinții fericiți. Părinții ar fi normal să își găsească împlinirea și fericirea prin ei înșiși, nu prin copilul lor.
Părintele care își acuză copilul că îl dezamăgește pentru că nu trăiește așa cum își dorește el, care îl șantajează emoțional atunci când nu face alegerile și nu ia deciziile pe care le vrea acel părinte, care spune că suferă când copilul nu se conformează așteptărilor sale, nu dă dovadă de iubire și de bune intenții, ci de egocentrism și egoism.
Părintele care vrea să aibă mereu primul loc în viața copilului său, chiar și după ce acesta își întemeiază propria familie, care încearcă să își împovăreze copilul cu sentimente de vinovăție, milă, rușine sau frică atunci când nu primește atenția pe care și-o dorește, dă dovadă de imaturitate emoțională și, mai ales, de lipsă de respect față de progenitura sa. Din cauza acestor credințe se destramă multe familii. Din cauza acestei mentalități există atât de multe conflicte și nefericire în familie, între generații. Mama/tata, soacra/socrul vor să dețină puterea și să se impună mereu. Nu au niciun fel de considerație față de familia nou constituită și, sub pretextul că vor binele, nu fac altceva decât să distrugă și să creeze o sumedenie de probleme. Mama simte gelozie dacă fiul ei iubește o altă femeie. Tatăl nu consideră că bărbatul din viața fetei lui este demn de ea.
Multe s-ar schimba în relațiile dintre copiii ajunși adulți și părinții lor dacă am lucra la mentalitate. Dacă nu am aduce pe lume copii ca să ne umple golurile interioare sau ca să avem o ființă alături de noi toată viață. Dacă am învăța să respectăm individualitatea, autenticitatea, personalitatea, limitele și granițele copiilor noștri odată ce aceștia, cum este firesc și normal, zboară din cuib.
Fiecare om are dreptul să își creeze viața pe care și-o dorește, indiferent dacă părintele său aprobă sau nu, este de acord sau nu, cu alegerile și deciziile sale.
Chiar dacă unii părinți fac copii pentru a-i transforma în instrumente, ancore sau extensii ale ego-ului lor, copilul nu are nicio obligație în a se supune sau a se conforma așteptărilor egoiste ale acestora. Unii părinți se luptă să își mențină lângă ei "copilul" ajuns adult în toată firea. Mame, însă și tați, care nu acceptă faptul că nu pot opri timpul și nici nu-l pot da înapoi în așa fel încât puiul lor să rămână mereu dependent și aproape de ei.
Alți părinți își doresc de la copilul lor să trăiască exact așa cum au făcut-o ei, în pofida faptului că nu au dus o viață care să merite să fie copiată la indigo. Au avut relații abuzive, au fost nemulțumiți de nivelul de trai și de statutul socio-profesional, de alegerile pe care le-au făcut în viață, însă cumva au supraviețuit, iar acest argument este suficient pentru a se simți îndreptățiți să dea sfaturi și directive de viață.
Copilul, ajuns adult, este normal să devină o ființă autonomă care își urmează propriile visuri și obiective. Iar părintele, dacă îi dorește într-adevăr binele copilului, îl sprijină pe acesta necondiționat (atât cât își dorește), fără să îi ceară nimic, fără să îi dicteze, fără să îl manipuleze sau să îl șantajeze emoțional. Iar părinții cu adevărat înțelepți devin prietenii copiilor lor și caută să aibă cu aceștia o relație de tip adult-adult, bazată pe respect reciproc.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Respectă-ți părinții, însă nu le permite să îți dicteze sau să îți impună cum să trăiești. Ei nu știu mai bine decât tine ce te împlinește pe tine, ce te face fericit sau ceea ce înseamnă pentru tine o viață frumoasă.
Datoria ta este să îți rămâi loial ție însuți în primul rând și să îți creezi viața pe care ți-o dorești.
Dr. Ursula Sandner
Buna Ursula! Foarte bun articolul si foarte potrivit pentru situatia in care ma gasesc. Desi am peste 40 de ani, mama mea este in continuare critica, manipulatoare si intruziva, dandu-mi sfaturi si suparandu-se atunci cand”nu o respect”. Ca urmare relatia noastra a devenit mult mai rece si mai formala. Problema mea e ca asta ma doare, mi-as dori sa fim mai apropiate si sa faca parte din viata fiului meu, nepotul ei. Cum as putea sa procedez, crezi ca exista si alta cale decat sa o tin la distanta?
Buna Ursula eu m_am regasit in articolul tau. Ma revolt pe soacra SI pe parinti care si acuma imi fac planul pentru vacanta. De ex. Pe primul loc sumtem noi parintii trebuie sa aveti grija de nou,sa ne vizitati des si da in vacante departe puteti pleca dupa moartea noastra. Este greu .
ESTE INTELIGENT SA EVITI CONFLICTE CU BATRANI … DACA NU TI-AI DAT SEAMA MAI DEMULT CA RESPECTIVUL PARINTE ARE IDEI DIFERITE FATA DE TINE TREBUIE SA RECUPEREZI CE NU AI INTELES LA TIMP.EXISTA IN LUME ALTE LUCRURI SI OAMENI CARE SUNT PE PLAC…
Ca părinte am recunoscut ca am greșit, după care relația a devenit frumoasă, am făcut sacrificii golindu-ne micile economii fără să reproșăm sau să așteptăm recunoștință; apoi a apărut partenera de viață, pe care am îmbrățișat-o cu dragoste. Dorința noastră ca părinți a fost întodeauna ca indiferent de alegerea copiilor important este ca ei să fie fericiți și nu noi. Dar inițial am fost și noi fericiți cu alegerea lor. Din păcate unul din ei s-a îndepărtat de noi și după multe eforturi de a afla motivele, am fost zdrobiți de acuzațiile aduse împotriva noastră, în ciuda faptului ca relația noastră devenise în timp nu numai normală dar foarte frumoasă. Pe scurt, am cerut iertare și pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Partenera de viață, psiholog, practică terapie de familie dar nu are relație cu unica soră iar noi nu avem acces la copiii lor. După ce am trecut prin furie, disperare, tristețe, umilință si încercări de a avea o discuție confortabilă despre situații inconfortabile am renunțat să mai sper la o relatie lăsînd totuși o ușă deschisă. Am realizat mai tirziu ca-mi lipsește ființa care a crescut sub ochii mei, dar nu-mi lipsește persoana care a devenit acum și nu știu dacă m-as mai simți confortabilă în prezența lui deși dacă ar părea din nou în viața noastră l-aș primi cu brațele deschise. Sind o visătoare “ day dreamer” si î- mi imaginez ca apariția lui ar fi la fel de senzațională ca a unui extraterestru, ceea ce în tradus în viața reală înseamnă imposibilă așa cum stau lucrurile acum. Orice sfat este bine primit. Mulțumesc anticipat pentru timpul acordat acestei mici confesiuni. O mamă resemnată.