Ce ne învață izolarea despre noi înșine?

Suntem închiși... în noi înșine. Dacă ne simțim ca într-o închisoare în „izolare”, ceva din noi ne împiedică să trăim cu noi înșine. Ce anume?

Suntem obișnuiți să trăim cu atenția în exterior – atunci când avem stări de agitație și ne simțim inconfortabil de multe ori alegem să le ignorăm, să le „ascundem sub covor” ieșind în oraș, antrenându-ne în fel și fel de activități care să ne distragă atenția de la ele.

Însă, atunci când rămânem doar cu noi înșine, nu mai putem fugi de ele. Și exact atunci ne copleșesc. Ce am reprimat, ce am ascuns de noi înșine, poate anumite nemulțumiri față de propria persoană sau față de alții (partener, părinți, persoane apropiate), anumite răni mai vechi de care fugim antrenându-ne în activități exterioare, încep să iasă acum la suprafață. Așadar, aceste emoții reprimate, nemulțumiri sau răni pot să se activeze acum, pe fondul acestei situații nedorite de izolare pe care o percepem ca fiind stresantă.

Când se întâmplă acest lucru, să le luăm pe rând și să ne gândim:

Ce simțim? O stare de aparentă anestezie emoțională („nu mai simt nimic”, „nu am nimic”) poate trăda o furie reprimată, dar și o stare de tristețe profundă poate trăda o furie reprimată. O stare de anxietate pronunțată poate trăda o lipsă de autovalorizare și neîncredere în noi înșine și în cursul vieții.

O stare de nervi pe care presupunem că ne-o cauzează partenerul (este cauzată de felul în care ne raportăm la partener) poate să ne deschidă ochii referitor la probleme mai vechi, la așteptările pe care ni le-am creat până acum – sunt ele realiste sau nu? Ne-am mințit și ne-am autoiluzionat sau nu? Astfel că, dacă petrecem foarte mult timp cu partenerul nostru, putem constata că pot ieși la suprafață probleme mai vechi, pe care le-am ignorat până acum. Dacă aceste probleme au rămas nerezolvate, ele pot fi declanșate de factori banali precum „de ce nu te-ai gândit să cumperi lapte?” și pot escalada declanșând alte conflicte. Dar, în loc de a da curs acestor conflicte, putem să ne adresăm chiar acelor probleme care stau la baza noilor conflicte apărute. Ce anume din relația noastră am ales să ignorăm? Ce am ales să vedem altfel decât este în realitate? Cât timp mai suntem dispuși să continuăm așa și cu ce preț?

De ce simțim asta?

Care sunt gândurile din spate? De exemplu, dacă ne simțim furioși, putem gândi „este nedrept că mi se întâmplă” sau „nu merit asta”, fapt ce ne amplifică sentimentul neputinței, pentru că nu putem controla cât timp vom mai sta izolați. Însă putem controla ce facem în acest timp. De noi depinde pe ce ne focalizăm și cum ne consumăm energia. De noi depinde ce gânduri avem.

Care sunt credințele noastre? Avem credința că suntem victime? Avem credința că lumea și oamenii reprezintă un pericol pentru că asta am învățat de mici și în momente de criză aceste credințe ni se întăresc? Este interesant de observat care sunt credințele noastre. Dacă noi ne percepem ca pe niște victime, vom avea senzația că nici măcar lucrurile care sunt în controlul nostru nu depind de noi. De exemplu, chiar dacă există această pandemie, de noi depinde să ne protejăm, de noi depinde să ne spălăm pe mâini, să evităm locurile aglomerate, de noi depinde cu ce alegem să ne hrănim – cu alimente sănătoase sau cu junk food, de noi depinde ce program ne facem zi de zi – începem să dormim și să mâncăm haotic pentru că stăm acasă sau ne disciplinăm și ne facem un program constructiv care ne și oferă senzația că suntem în controlul propriei vieți?

Ce alegem să facem mai departe? Odată ce ne dăm seama ce simțim și de ce ne simțim așa (ce gânduri și credințe avem) putem alege să ne amplificăm stările emoționale negative repetându-ne același dialog interior nefast sau putem face un pas în afara cercului vicios.

În cazul primului scenariu, lucrurile pot decurge așa: mă simt furios pentru că gândesc că este nedrept să stau atâtea zile în casă, pentru că nu accept că viața mea s-a schimbat pe moment, astfel încât mă revolt și ies din casă, ma duc la mall, la locul de joacă cu copiii sau în vizite și pentru a-mi justifica alegerea îmi spun „mie nu are cum să mi se întâmple”, „exagerează lumea” sau îmi sun un prieten și începem să ne plângem reciproc, fapt ce ne amplifică sentimentele negative pe care le aveam deja. Devenim și mai furioși, iar dacă partenerul nostru face un gest care înainte nu ne deranja, dintr-o dată iscăm o ceartă pe această temă sau ne pierdem răbdarea cu copiii care deja încep să se plictisească în casă și ne caută atenția cu mai mult interes. Perpetuăm practic un tipar disfuncțional de gândire și comportament.

În cel de-al doilea scenariu, lucrurile pot decurge așa: mă simt furios sau anxios din cauza gândurilor mele, însă aleg să îmi temperez starea lucrând cu corpul meu (fac exerciții fizice sau exerciții de respirație) și lucrând cu mintea mea - îmi schimb acele gânduri - „este nedrept ce se întâmplă”, „este catastrofal” devine „este neplăcut, dar nu este sfârșitul lumii”, „nimeni nu și-a dorit asta, dar am capacitatea de a mă adapta”, „este o perioadă care va trece mai ușor dacă am grijă de mine și de sănătatea mea, dacă îmi caut activități care îmi fac plăcere”. Modificând gândurile, ne modificăm și starea emoțională. Devenim mai calmi, mai centrați, mai raționali și luăm decizii mai bune. Putem, în acest fel, să le fim și altora de ajutor, să îi sprijinim moral sau în oricare alt mod ne stă în putere. Ieșind din starea de panică, de nervi sau de frustrare putem accesa și vedea nu numai părțile rele, cât toate părțile problemei.

În plus, stresul și anxietatea în sine ne fac să ne simțim rău, ne slăbesc sistemul imunitar, ne cauzează tulburări de somn, dureri de cap și alte asemenea probleme.

Nu rezolvăm nimic dacă ne împotrivim stării de fapt sau dacă ne îngrijorăm excesiv, dacă începem să avem comportamente nesănătoase sau periculoase din cauza stresului și anxietății. În astfel de momente este necesar să ne gândim cum ne putem adapta mai bine noii realități, nu cum să fugim din fața ei pretinzând că nimic nu se întâmplă sau devenind furioși ori plângându-ne. Noi suntem cei care putem schimba firul narativ al minții noastre și implicit felul în care ne vom comporta în viitor.

Ne asumăm alegerea, oricare ar fi ea? Adică trăim în continuare în furie și neacceptare, însă ne plângem că ne simțim rău? În acest caz, nu ne asumăm alegerea, pentru că dacă ne-am asuma-o, nu ne-am mai plânge, pentru că ne-am asuma și consecințele acelei alegeri (adică starea de rău).

Îi învinovățim în continuare pe alții și începem să avem comportamente antisociale sau xenofobe („ah, chinezii și italienii ăia” sau „ah, sistemul nostru sanitar și guvernul și medicii care au făcut asta și cealaltă și nu au făcut asta și cealaltă) sau ne focalizăm pe soluții, prevenție și pe ce ține de noi?

Izolarea și faptul de a fi puși față în față cu noi înșine se poate dovedi a fi un vis urât sau o trezire interioară pentru că avem ocazia să descoperim multe lucruri despre noi înșine. De exemplu, putem descoperi că avem o nevoie foarte mare de control asupra lucrurilor exterioare și asupra celor din jur pentru că, din cauza anumitor răni din copilărie, ne-am pierdut încrederea în lume și viață sau pentru că simțim că nu putem controla anumite aspecte din noi înșine (emoții, trăiri) și atunci deplasăm această nevoie de control în exterior. În situație de izolare faptul că nu mai putem controla ceea ce se întâmplă în exteriorul nostru ne poate declanșa anxietate ori stări de neliniște și iritabilitate.

Să observăm ce simțim că iese acum la suprafață - poate emoții mai vechi, amintiri, gânduri despre noi înșine sau despre alții. De exemplu, dacă încă purtăm multe răni din copilărie, pe fond de stres și incertitudine, putem regresa la starea eului nostru de copil. În alte cuvinte, copilul nostru interior rănit se activează și percepem realitatea prin prisma lui – ne simțim nesiguri, în pericol, nu știm cum să gestionăm această nesiguranță, ne blocăm („înghețăm”) poate așa cum făceam în copilărie când resimțeam un pericol, căutăm alinare și poate că apelăm la diferite substanțe sau mâncăm excesiv pentru a ne liniști, pentru că nu știm cum altfel să ne alinăm anxietatea. Însă, acum, adulții fiind, putem conștientiza când facem acest lucru și putem să ne oferim singuri această liniștire de sine prin dialog interior pozitiv, prin meditație, prin exerciții de respirație.

Putem observa că ne apar în prim plan anumite gânduri referitoare la sine - „sunt slab”, „sunt incapabil să gestionez situația”, mai ales dacă nu avem suficientă încredere în noi, iar în astfel de cazuri este necesar să înlocuim aceste gânduri care ne demoralizează cu unele neutre sau pozitive – să ne gândim că am trecut cu bine și prin alte provocări ale vieții, să ne gândim cum am reușit să depășim alte obstacole (chiar dacă pe moment aveam senzația că nu vom reuși). Să nu dăm crezare tuturor gândurilor noastre – de exemplu, dacă ne gândim „o să mă îmbolnăvesc”, să schimbăm această afirmație cu una de tipul „am gândul că o să mă îmbolnăvesc”, gând care poate fi, de altfel, fals.

Putem inclusiv să notăm toate aceste observații referitoare la gândurile și emoțiile noastre într-un jurnal, să observăm ce ne spun aceste emoții despre noi. Poate că avem nevoie să vindecăm niște răni mai vechi – de exemplu, dacă locuim singuri, putem să ne simțim abandonați dacă nu mai avem posibilitatea să ne întâlnim cu apropiații noștri (ni se reactivează o rană de abandon din copilărie).

Poate avem nevoie să facem niște schimbări în gândirea și comportamentul nostru, în percepția noastră. De exemplu, dacă observăm că ne victimizăm sau avem tendința de a ne plânge excesiv, să conștientizăm dacă și în ce fel ne ajută acest lucru. Poate că pe moment ne simțim mai bine, însă, de fapt, repetând acest comportament, ne întărim credința că suntem neputincioși.

Să ne eliberăm de ceea ce nu ne mai folosește (gânduri sau credințe disfuncționale, emoții reprimate ș.a.m.d) pentru a nu ne mai simți închiși în noi înșine, captivi în propria viață – de exemplu, niște credințe de genul „nu pot”, „nu voi reuși să trec peste asta” sau un gând precum „totul este catastrofal” ne fac să ne simțim complet lipsiți de putere, ne limitează, ne încorsetează, iar toate aceste sentimente contribuie la starea noastră generală de „captivitate”.

Să avem încredere și răbdare și să folosim acest timp înspre binele nostru!

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

4 comentarii pentru “Ce ne învață izolarea despre noi înșine?

  1. Victimizarea și gândurile negative fac mai mult rău decât bine. În plus panica creată de mass media își spune cuvântul. Trebuie să poți filtra totul.

  2. Cred cu tărie ca din aceasta izolare fiecare va ieși “mai bun”, pentru ca a fi fata in fata cu tine și a retrăi momente din viața – momente cotate bune/ mai rele/ cotidiene sau normale/ momente de răscruce, etc – te pune in situația de a vedea și după zidul acestei izolări.
    Vrând nevrând cu toții avem ocazia de a construi cea mai buna versiune a noastră după acest zid al izolării. Pentru fiecare este un examen la care ai ocazia să-ți acorzi autoevaluarea și sa decizi modul in care urmează sa evoluezi in viitor.
    La vremuri noi oameni … armoniosi💫.

  3. Multumim pentru suportul psihologic acordat!
    Cred ca cel mai mult ne sperie faptul ca nu vedem ceea ce ne pune viata in pericol.Lipsa de control a raspandirii virusului chiar daca respecti conditiile de igiena .

  4. Buna ziua. Va urmăresc cu mult drag, am citit cărțile dv sunt un balsam ptr suflet, am învățat mult am crescut în puterea mea interioară, si cel mai frumos e ca am o gândire pozitivă în ceea ce fac. Va multumesc ptr tot ce scrieti si susțineti om frumos si minunat .Succes in continuare. 😘📚📖✒💖

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.