"Singurii care se supara atunci cand aud adevarul sunt cei care traiesc in minciuna."
Am citit aceasta fraza si m-am dus cu gandul la acele persoane care se supara atunci cand cineva le spune adevarul "verde-n fata", care prefera sa traiasca in autoamagire si in iluzie pana in momentul in care chiar nu mai au cum sa faca asta pentru ca realitatea ii loveste dureros. Cand aud replici de genul “prefer sa nu ma gandesc la asta”, “chiar daca asa stau lucrurile, nu doresc sa stiu”, “mai bine o minciuna frumoasa decat un adevar dur”, ma gandesc atunci oare la ce le foloseste oamenilor faptul ca isi creeaza o lume a lor, o realitate paralela in care traiesc si intorc capul de la adevar?
Da, sunt de acord cu faptul ca uneori exista anumite adevaruri pe care este mai bine sa nu le stii, deoarece daca ai sti, s-ar distruge ceva pretios ca, de exemplu, o relatie functionala de lunga durata. Ma gandesc aici la un flirt sau chiar la o aventura de o noapte pe care daca ai alege sa o comunici partenerului, i-ai provoca multa durere nejustificata. (Nu are niciun sens sa fim ipocriti si sa credem in faptul ca odata ce intram intr-o relatie de lunga durata ne transformam in niste sfinti care nu se uita, nu doresc, nu au tentative sau chiar aventuri cu persoane de sex opus, dar despre asta vom vorbi alta data).
In acest sens, in cultura araba, minciuna prin omisiune nu este considerata o minciuna deoarece ei considera ca este mai important sa protejezi o persoana decat sa-i spui un adevar care nu i-ar folosi la nimic, insa i-ar provoca multa suferinta.
Insa, cunoastem cu totii cat de “frumos” reusesc oamenii sa-si construiasca in mintea lor o imagine despre ei insisi si despre viata lor, pe care si-o alimenteaza constant cu ganduri care le sustin iluzia si fac asta intr-o maniera constienta (sau semi-constienta). Orice informatie care contravine acelei imagini o ignora sau o prelucreaza rapid intr-o maniera care sa nu-i afecteze si fac asta pana in clipa in care tot acel esafodaj se prabuseste. Este si normal sa se intample asta… adevarul iese intotdeauna la iveala, mai devreme sau mai tarziu, iar in acel moment apare o criza existentiala in viata acelei persoane. Apar tulburarile fizice, psiho-somatice, intrebarile retorice “de ce trebuia sa mi se intample una ca asta, doar totul era atat de frumos”, apar chinul, durerea si zbaterea pana reusim sa ne cream o noua “realitate” poate la fel de iluzorie.
Toate aceste momente de cadere ar putea fi evitate daca am alege sa digeram adevarul pas cu pas, decat sa ne tot autoiluzionam si sa ne autoamagim ca lucrurile sunt de fapt asa cum ne dorim noi sa fie si nu cum sunt ele in realitate.
Pastrarea aparentelor in fata noastra sau in fata celorlalti, diplomatia care se transforma chiar in ipocrizie uneori, relationarea de la masca la masca, politetea inteleasa gresit, nu fac decat sa ne alieneze de noi insine si de ceilalti si sa ne faca sa ne inchidem intr-o “bula” pe care ne-o dorim autoprotectiva, dar care in timp se transforma intr-o inchisoare. Nu mai exista un schimb bazat pe autenticitate, deschidere, naturalete si adevar, ci doar interactiuni sterile si superficiale ca si cum am fi invatati ce si cum sa spunem, dupa un scenariu scris de cineva. Ne punem un zambet pe fata, ne autoiluzionam si le spunem si celorlalti ceea ce vor sa auda si, astfel, credem ca avem o viata minunata. Si asa si este aparent… pentru un timp. Apoi, vine acel “reality check” care ne izbeste de pamant si va fi mai greu sa ne adunam si sa mergem mai departe.
Iluzia ne mentine la un nivel de maturitate emotionala similar cu cel pe care il are un copil care crede in povesti, insa adevarul pe care avem curajul sa il privim in fata ne face sa devenim adulti constienti, asumati, care se se bucura de viata exact asa cum este ea, fara inflorituri si adaugiri inutile. Viata este frumoasa si pentru un copil care nu are aparatul cognitiv ca sa priveasca realitatea asa cum o face un adult, insa si pentru un om care are intelepciunea necesara sa-si doreasca sa vada “adevarul”, cu toate implicatiile sale.
Cred cu tarie faptul ca fericirea autentica este data de capacitatea de a vedea lucrurile asa cum sunt ele, de cunoastere si de intelepciunea pe care o dobandesti atunci cand vrei sa “vezi” si nu de amagiri si de iluzii care fac in timp mult mai mult rau decat ne dam voie sa constientizam.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Indemnul meu este… alege intelept! Adevar sau iluzie, tu esti cel care decide cum vrei sa traiesti!
Ursula Sandner
Photo bubble dream © Piotr Stryjewski
Superb articol!
„The truth shall set you free”…
Viata traita in minciuna este o minciuna.
Cat de greu ne este insa sa ne acceptam pe noi insine, sa ne impacam cu faptul ca nu suntem perfecti, ca avem voie sa gresim si ca nu suntem responsabili de fericirea sau nefericirea altora… Odata asumata propria viata, odata cu iubirea de sine cred ca apare si dorinta de a fi noi insine…de a nu ne mai minti pe noi sau pe altii, de a ne scoate masca si a ramane asa cum suntem…”imperfecti”…
Ce eliberare !!!
Sa alegem sa ne „autodemascam” mai intai in propria oglinda…si cu siguranta vom atrage in jurul nostru oameni care au facut deja asta sau care isi doresc cu ardoare sa fie ei insisi…Sa alegem CALITATEA in detrimentul cantitatii..
„Cum alegi sa fii : bun sau intreg?”
Aceasta este intrebarea :)
Felicitari pentru articol Ursula !
Simona Constantinescu
Am intalnit pana acum multe persoane care traiesc intr-o continua minciuna. Pe o parte din ei am avut neplacerea sa ii vad la momentul reality check cum si-au piedut mintile sau continua sa se minta in continuare dar in viata lor apar tot mai multe vicii pe care nu le mai stapanesc.
Iti multumesc, Ursula, abia acum am inteles o nefericita boala a unei persoane dragi.
Sa fii binecuvantata!
Cei care traiesc in minciuna, sau sunt irealisti prea visatori incat se prea desprind de realitate.
Hmm.. ma gandesc ca asta e rolul cosmarurilor , sa ne trezeasca la realitate, adica o fi benifice din cauza asta?
Dar ce facem atunci cand doare adevarul si nu putem schimba, ne mintem sau suntem optimisti?
Frumos articol! Multumesc
Imi aminteste de o zicala a belgienilor: „il faut faire avec„ , se traduce „trebuie trait cu asta„ . Cand am auzit-o prima oara mi-a mirosit a resemnare si o scuza ieftina pt. pasivitate. Dar de fapt belgienii (caracterizati ca fiind suprarealisti ca si societate) nu faceau decat sa recunoasca o realitate care nu o pot schimba, tocmai ca sa stie exact ce le ramane pt a se bucura. Simtul responsabilitatii ii ajutau sa se bucure si de lucrurile cu adevarat frumoase…si adevarat este ca am descoperit in ei, unii dintre oamenii cu cel mai dezvoltat simt al umorului.
Ca sa revin la mine, ce te faci atunci cand meseria ta este sa anunti oamenii de realitati neplacute, si incercand sa ii ajuti, ei iti intorc spatele cu vadita depreciere… mi-am facut oare o iluzie ca i-as putea ajuta?
Si in final, avem oare vreun drept sa stricam castelul ireal al cuiva, daca el e fericit?
Foarte frumos articolul!
mi-a placut mult articolul,dar nu prea am inteles cum e maibine sa procedez sa ascund de dragul lumii sau sa spun cu riscul de a jigni? de cele mai multe ori eu spun verde in fata si sincer nu prea e bine ,ca nu prea am prieteni asa multi.dar tot la fel pretind de la ceilalti sa-mi spuna cinstit parerea despre mine ca nu ma deranjeaza,eu chiar ii apreciez.cred ca de multe ori e corect sa te ascunzi asa dupa degete daca vrei sa ai prieteni mai multi, dar nu intotdeauna de calitate. multumesc din nou pentru articol!!
Eu aş spune că între toate lucrurile, credinţele sau alte chestiuni care sunt opuse, există o limită extraordinar de fină, uneori chiar inexistentă. La fel este şi între adevărul şi respectiv iluzia de care se vorbeşte în articolul acesta. Eu iubesc adevărul, chiar dacă uneori nu e exact ce-mi place sau ce-mi doresc…dar de mic copil, îmi creez uneori „lumi”, dacă pot să le zic aşa, sau „stări” în care mă simt bine şi cumva mă autoprotejez de realitate, dar fără a rămâne prizonieră în ele…adică, ce e rău frate, dacă eu vreau să fiu pentru câteva momente cel mai puternic om de pe planetă?! (e clar că n-aş avea cum, dar măcar îmi imaginez că asta sunt, pentru mine măcar) dar dacă eu vreau să mă consider aşa şi să-mi cresc stima de sine, energia, buna-dispoziţie, etc…eu zic că e super ok! dar, apoi revin încet la realitate, sunt eu! cea reală! nu rămân o aiurită visătoare căreia nu-i mai ating picioarele pământul. Una peste alta, articolele tale îmi plac mult şi mă regăsesc în ele, doar că e mai mişto să-ţi citeşti gândurile scrise de altul, e mai simplu şi mai plăcut, fiindcă uneori n-aş avea timp să stau să descriu în cuvinte stările mele, dar dumneavoastră o faceţi minunat, mai ales că sunteţi şi specialistă în asta! Toate cele bune şi la cât mai multe asemenea articole frumoase!!! Namaste!
interesant articolul…
“Singurii care se supara atunci cand aud adevarul sunt cei care traiesc in minciuna.”
Sa intervina si scepticismul acum. Unii chiar cred ca in buzunarul lor de la pantaloni/ hanorac sau geanta cu strasuri se regaseste un soi de adevar suprem care schelacaie din cand in cand sa iasa afara sa ia o gura de aer si are dorinta arzatoare de a fi fluturat sau indesat in fata interlocutorilor lor. De cele mai multe ori ei nu realizeaza ca chestia aia din buzunar nu era adevarul suprem, ci o simpla parere.
Adevarul despre ei e in ei insisi si probabil il cunosc mai bine decat vecinul de la trei. E alegerea fiecaruia, in principiu cum sa traiasca, dar a-ti impinge realitatea ta in fata celui care nu ti-a cerut nimic poate fi de-a dreptul inutil.
Si in cele mai multe cazuri, adevarul care supara e spus exact in scopul asta, dar atat de des s-a folosit fraza asta incat a devenit un cliseu destul de ieftin.
,,Totul este deșertăciune”, spune înțeleptul Solomon. Apostolul Pavel spune :,,căci nu știu ce fac:nu*nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum dacă fac ce nu vreau,mărturisesc prin aceasta că Legea, este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu în adevăr, că nimic bun nu locuiește în* mine,adică în firea mea pământească, pentru că, ce – i drept ,am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu – l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac,iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine, legea aceasta:când vreau să fac binele, răul, este lipit de mine. Romani 7:14-21.
Îmi place mult ideea! De-a lungul vieții am întâlnit oameni, care mi – au făcut rău, dar în concepția lor, era bine și căutau să mă convingă și pe mine de calitatea lor morală. Ne amăgim unii pe alții, doar să ne punem la adăpost de răspundere. Recunosc că sunt cel mai rău și fals de pe Pământ, dar mă străduiesc în fiecare zi, să-mi cer iertare, de la tine omule, că am încercat în naivitatea mea, să mă cred mai deștept decât tine. Acum recunosc că, nu sunt, cu nimic mai presus decât tine, dar păzește-te, să nu mă calci în picioare, pentru că știi să fii viclean și speculezi orice situație. Citesc Biblia și v-o recomand cu curaj, feriți-vă de judecata lumii. Cuvântul ucide și cuvântul dă viață!