„Singurii care se supără atunci când aud adevărul sunt cei care trăiesc în minciună.”
Am citit această frază și m-am dus cu gândul la acele persoane care se supără atunci când cineva le spune adevărul „verde-n față”, care preferă să trăiască în autoamăgire și în iluzie până în momentul în care chiar nu mai au cum să facă asta pentru că realitatea îi lovește dureros. Când aud replici de genul: „Prefer să nu mă gândesc la asta”, „Chiar dacă așa stau lucrurile, nu doresc să știu”, „Mai bine o minciună frumoasă decât un adevăr dur”, mă gândesc atunci oare la ce le folosește oamenilor faptul că își creează o lume a lor, o realitate paralelă în care trăiesc și întorc capul de la adevăr?
Da, sunt de acord cu faptul că uneori există anumite adevăruri pe care este mai bine să nu le știi, deoarece dacă ai ști, s-ar distruge ceva prețios ca, de exemplu, o relație funcțională de lungă durată. Mă gândesc aici la un flirt sau chiar la o aventură de o noapte pe care dacă ai alege să o comunici partenerului, i-ai provoca multă durere nejustificată. (Nu are niciun sens să fim ipocriți și să credem în faptul că, odată ce intrăm într-o relație de lungă durată, ne transformăm în niște sfinți care nu se uită, nu doresc, nu au tentative sau chiar aventuri cu persoane de sex opus, dar despre asta vom vorbi altă dată).
În acest sens, în cultura arabă, minciuna prin omisiune nu este considerată o minciună deoarece ei consideră că este mai important să protejezi o persoană decât să-i spui un adevăr care nu i-ar folosi la nimic, însă i-ar provoca multă suferință.
Însă, cunoaștem cu toții cât de „frumos” reușesc oamenii să-și construiască în mintea lor o imagine despre ei înșiși și despre viața lor, pe care și-o alimentează constant cu gânduri care le susțin iluzia și fac asta într-o manieră conștientă (sau semi-conștientă). Orice informație care contravine acelei imagini, o ignoră sau o prelucrează rapid într-o manieră care să nu-i afecteze și fac asta până în clipa în care tot acel eșafodaj se prăbușește. Este și normal să se întâmple asta… adevărul iese întotdeauna la iveală, mai devreme sau mai târziu, iar în acel moment apare o criză existențială în viața acelei persoane. Apar tulburările fizice, psihosomatice, întrebările retorice „de ce trebuia să mi se întâmple una ca asta, doar totul era atât de frumos”, apar chinul, durerea și zbaterea până reușim să ne creăm o nouă „realitate”, poate la fel de iluzorie.
Toate aceste momente de cădere ar putea fi evitate dacă am alege să digerăm adevărul pas cu pas, decât să ne tot autoiluzionăm și să ne autoamăgim că lucrurile sunt de fapt așa cum ne dorim noi să fie și nu cum sunt ele în realitate.
Păstrarea aparențelor în fața noastră sau în fața celorlalți, diplomația care se transformă chiar în ipocrizie uneori, relaționarea de la mască la mască, politețea înțeleasă greșit, nu fac decât să ne alieneze de noi înșine și de ceilalți și să ne facă să ne închidem într-o „bulă” pe care ne-o dorim autoprotectivă, dar care în timp se transformă într-o închisoare. Nu mai există un schimb bazat pe autenticitate, deschidere, naturalețe și adevăr, ci doar interacțiuni sterile și superficiale ca și cum am fi învățați ce și cum să spunem, după un scenariu scris de cineva. Ne punem un zâmbet pe față, ne autoiluzionăm și le spunem și celorlalți ceea ce vor să audă și, astfel, credem că avem o viață minunată. Și așa și este aparent… pentru un timp. Apoi, vine acel „reality check” care ne izbește de pământ și va fi mai greu să ne adunăm și să mergem mai departe.
Iluzia ne menține la un nivel de maturitate emoțională similar cu cel pe care îl are un copil care crede în povești, însă adevărul pe care avem curajul să îl privim în față ne face să devenim adulți conștienți, asumați, care se bucură de viață exact așa cum este ea, fără înflorituri și adăugiri inutile. Viața este frumoasă și pentru un copil care nu are aparatul cognitiv ca să privească realitatea așa cum o face un adult, însă și pentru un om care are înțelepciunea necesară să-și dorească să vadă „adevărul”, cu toate implicațiile sale.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Cred cu tărie faptul că fericirea autentică este dată de capacitatea de a vedea lucrurile așa cum sunt ele, de cunoaștere și de înțelepciunea pe care o dobândești atunci când vrei să „vezi” și nu de amăgiri și de iluzii care fac în timp mult mai mult rău decât ne dăm voie să conștientizăm.
Îndemnul meu este… alege înțelept! Adevăr sau iluzie, tu ești cel care decide cum vrei să trăiești!
Dr. Ursula Sandner
Photo bubble dream © Piotr Stryjewski
Superb articol!
„The truth shall set you free”…
Viata traita in minciuna este o minciuna.
Cat de greu ne este insa sa ne acceptam pe noi insine, sa ne impacam cu faptul ca nu suntem perfecti, ca avem voie sa gresim si ca nu suntem responsabili de fericirea sau nefericirea altora… Odata asumata propria viata, odata cu iubirea de sine cred ca apare si dorinta de a fi noi insine…de a nu ne mai minti pe noi sau pe altii, de a ne scoate masca si a ramane asa cum suntem…”imperfecti”…
Ce eliberare !!!
Sa alegem sa ne „autodemascam” mai intai in propria oglinda…si cu siguranta vom atrage in jurul nostru oameni care au facut deja asta sau care isi doresc cu ardoare sa fie ei insisi…Sa alegem CALITATEA in detrimentul cantitatii..
„Cum alegi sa fii : bun sau intreg?”
Aceasta este intrebarea :)
Felicitari pentru articol Ursula !
Simona Constantinescu
Am intalnit pana acum multe persoane care traiesc intr-o continua minciuna. Pe o parte din ei am avut neplacerea sa ii vad la momentul reality check cum si-au piedut mintile sau continua sa se minta in continuare dar in viata lor apar tot mai multe vicii pe care nu le mai stapanesc.
Iti multumesc, Ursula, abia acum am inteles o nefericita boala a unei persoane dragi.
Sa fii binecuvantata!
Cei care traiesc in minciuna, sau sunt irealisti prea visatori incat se prea desprind de realitate.
Hmm.. ma gandesc ca asta e rolul cosmarurilor , sa ne trezeasca la realitate, adica o fi benifice din cauza asta?
Dar ce facem atunci cand doare adevarul si nu putem schimba, ne mintem sau suntem optimisti?
Frumos articol! Multumesc
Imi aminteste de o zicala a belgienilor: „il faut faire avec„ , se traduce „trebuie trait cu asta„ . Cand am auzit-o prima oara mi-a mirosit a resemnare si o scuza ieftina pt. pasivitate. Dar de fapt belgienii (caracterizati ca fiind suprarealisti ca si societate) nu faceau decat sa recunoasca o realitate care nu o pot schimba, tocmai ca sa stie exact ce le ramane pt a se bucura. Simtul responsabilitatii ii ajutau sa se bucure si de lucrurile cu adevarat frumoase…si adevarat este ca am descoperit in ei, unii dintre oamenii cu cel mai dezvoltat simt al umorului.
Ca sa revin la mine, ce te faci atunci cand meseria ta este sa anunti oamenii de realitati neplacute, si incercand sa ii ajuti, ei iti intorc spatele cu vadita depreciere… mi-am facut oare o iluzie ca i-as putea ajuta?
Si in final, avem oare vreun drept sa stricam castelul ireal al cuiva, daca el e fericit?
Foarte frumos articolul!
mi-a placut mult articolul,dar nu prea am inteles cum e maibine sa procedez sa ascund de dragul lumii sau sa spun cu riscul de a jigni? de cele mai multe ori eu spun verde in fata si sincer nu prea e bine ,ca nu prea am prieteni asa multi.dar tot la fel pretind de la ceilalti sa-mi spuna cinstit parerea despre mine ca nu ma deranjeaza,eu chiar ii apreciez.cred ca de multe ori e corect sa te ascunzi asa dupa degete daca vrei sa ai prieteni mai multi, dar nu intotdeauna de calitate. multumesc din nou pentru articol!!
Eu aş spune că între toate lucrurile, credinţele sau alte chestiuni care sunt opuse, există o limită extraordinar de fină, uneori chiar inexistentă. La fel este şi între adevărul şi respectiv iluzia de care se vorbeşte în articolul acesta. Eu iubesc adevărul, chiar dacă uneori nu e exact ce-mi place sau ce-mi doresc…dar de mic copil, îmi creez uneori „lumi”, dacă pot să le zic aşa, sau „stări” în care mă simt bine şi cumva mă autoprotejez de realitate, dar fără a rămâne prizonieră în ele…adică, ce e rău frate, dacă eu vreau să fiu pentru câteva momente cel mai puternic om de pe planetă?! (e clar că n-aş avea cum, dar măcar îmi imaginez că asta sunt, pentru mine măcar) dar dacă eu vreau să mă consider aşa şi să-mi cresc stima de sine, energia, buna-dispoziţie, etc…eu zic că e super ok! dar, apoi revin încet la realitate, sunt eu! cea reală! nu rămân o aiurită visătoare căreia nu-i mai ating picioarele pământul. Una peste alta, articolele tale îmi plac mult şi mă regăsesc în ele, doar că e mai mişto să-ţi citeşti gândurile scrise de altul, e mai simplu şi mai plăcut, fiindcă uneori n-aş avea timp să stau să descriu în cuvinte stările mele, dar dumneavoastră o faceţi minunat, mai ales că sunteţi şi specialistă în asta! Toate cele bune şi la cât mai multe asemenea articole frumoase!!! Namaste!
interesant articolul…
“Singurii care se supara atunci cand aud adevarul sunt cei care traiesc in minciuna.”
Sa intervina si scepticismul acum. Unii chiar cred ca in buzunarul lor de la pantaloni/ hanorac sau geanta cu strasuri se regaseste un soi de adevar suprem care schelacaie din cand in cand sa iasa afara sa ia o gura de aer si are dorinta arzatoare de a fi fluturat sau indesat in fata interlocutorilor lor. De cele mai multe ori ei nu realizeaza ca chestia aia din buzunar nu era adevarul suprem, ci o simpla parere.
Adevarul despre ei e in ei insisi si probabil il cunosc mai bine decat vecinul de la trei. E alegerea fiecaruia, in principiu cum sa traiasca, dar a-ti impinge realitatea ta in fata celui care nu ti-a cerut nimic poate fi de-a dreptul inutil.
Si in cele mai multe cazuri, adevarul care supara e spus exact in scopul asta, dar atat de des s-a folosit fraza asta incat a devenit un cliseu destul de ieftin.
,,Totul este deșertăciune”, spune înțeleptul Solomon. Apostolul Pavel spune :,,căci nu știu ce fac:nu*nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum dacă fac ce nu vreau,mărturisesc prin aceasta că Legea, este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu în adevăr, că nimic bun nu locuiește în* mine,adică în firea mea pământească, pentru că, ce – i drept ,am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac nu – l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac,iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine, legea aceasta:când vreau să fac binele, răul, este lipit de mine. Romani 7:14-21.
Îmi place mult ideea! De-a lungul vieții am întâlnit oameni, care mi – au făcut rău, dar în concepția lor, era bine și căutau să mă convingă și pe mine de calitatea lor morală. Ne amăgim unii pe alții, doar să ne punem la adăpost de răspundere. Recunosc că sunt cel mai rău și fals de pe Pământ, dar mă străduiesc în fiecare zi, să-mi cer iertare, de la tine omule, că am încercat în naivitatea mea, să mă cred mai deștept decât tine. Acum recunosc că, nu sunt, cu nimic mai presus decât tine, dar păzește-te, să nu mă calci în picioare, pentru că știi să fii viclean și speculezi orice situație. Citesc Biblia și v-o recomand cu curaj, feriți-vă de judecata lumii. Cuvântul ucide și cuvântul dă viață!