„Individul a trebuit întotdeauna să se zbată ca să nu fie copleșit de presiunea tribului. Dacă încerci asta, vei fi singur de multe ori și deseori înspăimântat. Dar niciun preț nu este prea mare pentru privilegiul de a fi propriul tău stăpân.” Nietzsche
De multe ori îi întreb pe pacienții mei în cabinet pentru cine trăiesc ei. Unii îmi dau un răspuns foarte rapid, ca de exemplu, „pentru copilul meu”, „pentru mama”, „pentru job”, „pentru prieteni” etc. Puține sunt excepțiile în care o persoană îmi spune „trăiesc pentru mine”, pentru că asta li se pare dovada supremă de egoism și am fost învățați că nu este bine să fim egoiști. Nu avem voie să fim noi înșine dacă nu suntem în acord cu ceea ce proiectează ceilalți că ar trebui să fim. Trebuie să îi punem pe primul plan pe ceilalți – în primul rând familia, apoi societatea și să ne străduim să corespundem așteptărilor, dorințelor, nevoilor lor... Înseamnă asta fericire? Înseamnă asta bucurie de a trăi? Cu siguranță nu... aprecierea și aplauzele celorlalți ne fac să ne simțim bine, să ne simțim acceptați, validați și, astfel, să primim atenția pe care o dorim cu atâta ardoare.
Dacă mama, tata, soțul, soția, copilul, șeful sunt mulțumiți de noi, atunci ne crește stima de sine și încrederea în noi și seara punem capul pe pernă și avem impresia că trăim o viață de succes. Și atunci de unde apar acele stări de neliniște, atacurile de panică, depresia și sentimentul de gol din interiorul nostru?
În cabinetul meu vin persoane de toate vârstele și categoriile sociale. Vin oameni obosiți de viață, oameni care nu-și mai găsesc resursele ca să facă față presiunii în care trăiesc, fie că este vorba despre soții/soți care au făcut tot ce le-a cerut „programarea socială” – o familie, un copil, o casă, un serviciu sigur, fie că este vorba de cei care au vrut să ajungă în vârful „piramidei” sociale – directori de corporații, manageri de diferite nivele și toți, fără excepție, răspund la întrebarea „pentru cine trăiești tu?” punându-i pe primul plan pe ceilalți... Unii dintre ei intuiesc că ar fi altul răspunsul, însă le este teamă chiar și să se gândească la asta. Simt asta din faptul că replica lor este o întrebare – „pentru mine?”, ezitând chiar să pronunțe afirmativ acest lucru.
Recent am pus această întrebare unei persoane care a reușit să urce toate treptele „devenirii” sociale, însă undeva pe parcursul acestui drum lung și obositor și-a pierdut bucuria (și sănătatea fizică și psihică îi este amenințată). Am întrebat-o ce anume a motivat-o și o motivează zilnic să își dorească atât de mult, iar răspunsul a fost „aprecierea celorlalți”... următoarea întrebare a fost „dacă nu ar fi nimeni care să te poată aprecia, cum s-ar schimba viața ta, ce ai face atunci?” și după o lungă pauză mi-a spus „nu știu, viața mea nu ar mai avea sens”...
Mie mi se pare trist, cu atât mai mult că investim atâta energie și atât efort doar pentru acele satisfacții efemere... și cu cât avansăm, cu atât ne dorim mai mult și plătim cu prețul sănătății noastre fizice și psihice acele „aplauze” care uneori nici măcar nu vin, oricât ne-am strădui.
Nu cred că este cazul să vă spun că toți cei cu care vorbesc au un discurs relativ asemănător, cu variațiuni pe aceeași temă... Își aleg meseriile în funcție de părerile celor din jur, se căsătoresc repede și fac copii pentru că societatea te vrea la casa ta (ca să se simtă în siguranță), merg în concedii în locuri exotice pentru a impresiona și trăiesc cu credința că ei decid și că fac totul în acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals, din păcate...
Ce este de fapt acest liber arbitru? Cum mai putem spune că avem liber arbitru dacă începând din prima zi de viață suntem impregnați de credințele, valorile, principiile familiei, școlii, cercului social și ale societății în care trăim? Toți oamenii, toate cărțile citite, toate emisiunile pe care le urmărim, totul își pune amprenta asupra noastră, este înregistrat în inconștientul nostru și ne dictează viața... Ne oprim vreodată să ne întrebăm, de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea să ne trăim viața și ce ne face pe noi cu adevărat fericiți? Nu, nu mai avem timp, pentru că vârtejul social ne absoarbe toată energia, suntem foarte ocupați și înregimentați în viețile noastre.
Pentru unii dintre noi există și un moment în care întrezărim faptul că nu mergem în direcția bună – fie o tulburare psihică sau fizică ne obligă să ne oprim și să stăm puțin cu noi înșine, fie întâlnim pe cineva care are acest rol de a ne trezi și de a ne pune întrebări dacă valorile, credințele, principiile după care ne conducem viața sunt bune sau nu pentru noi. Unii dintre noi, ajunși la un astfel de moment de răscruce, aleg să-și amorțească conștiința cu abuz de alcool, droguri, medicamente și pierd, astfel, șansa pe care viața le-o scoate în cale de a se opri, a evalua cum trăiesc și de a face schimbările necesare. Ei, dar pentru schimbări este nevoie de curaj, de mult curaj ca să înoți împotriva curentului. Ce va spune familia, ce va spune societatea, nu pot să fac schimbări cu viața mea, prea multă lume ar fi afectată și cum nu am voie, de fapt, să trăiesc pentru mine, mai bine... mai beau un pahar, mai iau un Xanax și gata... sunt din nou pe linia de plutire.
Pentru mine momentul întrebărilor a fost la 26 de ani, atunci când realizasem tot ce mi se indusese că trebuie să fac: să am o casă, o carieră, o familie. Acela a fost momentul în care, bifând totul de pe listă, mi-am dat seama că nu sunt deloc fericită, ba chiar din contră, depresia îmi era de mult însoțitor fidel și nici măcar nu am conștientizat-o. Din perspectiva celorlalți, ar fi trebuit să fiu foarte fericită – aveam tot ce ar trebui să-și dorească un om... însă sufletul meu plângea. Îmi celebrez sufletul în fiecare zi și îi mulțumesc că nu m-a lăsat să merg pe acel drum care nu ducea nicăieri și că, în disperarea mea, am avut curajul să las totul, chiar totul, în urmă și să încep să-mi clădesc un alt drum. A fost un drum greu, anevoios, mai ales la început când am părăsit iluzia siguranței, fără să știu încotro mă îndrept. Am început să caut, să citesc, să merg la workshop-uri, să mă retrag în mănăstiri, să întâlnesc diferite persoane care spuneau că pot să răspundă la întrebarea „care este sensul vieții”. Am întâlnit o mulțime de oameni, unii care merită să rămână în memoria mea cu o imagine frumoasă, alții de la care am învățat lecții dureroase (atunci) și am reușit să-mi dau seama încet-încet că, de fapt, am în interiorul meu toate răspunsurile de care aveam nevoie, însă nu știam că am voie să le urmez.
„Singurătatea nu te-nvață că ești singur, ci singurul.” E. Cioran
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
M-am retras din viața pe care o aveam până atunci, am trecut printr-o perioadă de metamorfozare, mi-am pus întrebări și am reflectat îndelung la ce înseamnă de fapt fericirea pentru mine. Mi-am redefinit termeni ca „familie”, „prietenie”, „iubire”, „carieră”, „viață”, „împlinire”, „fericire”, „autenticitate” etc. și, la finalul acestui drum, știam că m-am câștigat pe mine însămi. Știam că tot ce am nevoie este să trăiesc în acord cu ceea ce sunt, că bucuria vieții vine doar atunci când într-adevăr te cunoști pe tine însuți, când te accepți așa cum ești și trăiești în acord cu asta. Se suprapune autenticitatea mea peste „filmul” pe care îl scrie societatea? Hm... să spunem că trăiesc cumva „off topic” (cum spune o persoană foarte dragă mie), însă mă străduiesc să-mi trăiesc viața într-o manieră „ecologică” din toate punctele de vedere. Trăiesc în bucurie, liniște interioară, echilibru, înțelegându-i și acceptându-i pe ceilalți și continuând zi de zi să-mi respect valoarea mea fundamentală – LIBERTATEA.
Nu mai am nevoie de feedback-ul celorlalți ca să știu dacă sunt sau nu pe un drum bun... nu mai am nevoie de aprobarea, aprecierea, validarea celor din jur și ceea ce este cel mai interesant este că primesc toate acestea în fiecare zi. Însă acum le primesc fără să le caut, doar fiind eu însămi și străduindu-mă să trăiesc în fiecare zi în acord cu cele mai bune părți din mine, în acord cu Sinele meu cel mai înalt.
Concluzia acestor rânduri este că, deși societatea îți trasează un drum, ia acel drum ca fiind doar una dintre variantele posibile ca tu să-ți trăiești viața. Dacă nu rezonează cu tine, dacă nu te regăsești, dacă simți că agitația interioară, neliniștea, stările depresive, atacurile de panică, tulburările psihosomatice te însoțesc, oprește-te pentru o clipă și reevaluează-te! Ia-ți timp și dă-ți voie să afli cine ești, pentru cine trăiești, asumă-ți faptul că odată ce vei afla aceste răspunsuri s-ar putea ca ceilalți să nu fie de acord cu noua ta versiune, însă până la urmă... cei care contează te vor aprecia pentru curajul tău de a fi tu însuți, autentic, iar cei care nu contează, lasă-i să plece din viața ta și mulțumește-le pentru că ei cu siguranță au avut intenții pozitive în ceea ce te privește – însă nu au avut cum să te vadă pe tine așa cum ești tu, fiind prea focusați pe propria „condiționare”.
„- Pentru cine trăiești tu?
-Pentru mine! Și viața este minunată așa :)”
Dr. Ursula Sandner
Si eu am trecut prin starile descrise. Imi suna foarte cunoscut tot ceea ce ati descris mai sus. Cred ca viata noastra e o calatorie (interioara, in principal) spre Sinele nostru cel mai inalt (ca sa parafrazez frumoasa dvs exprimare). Daca l-ati gasit sunteti o fericita. Eu il mai caut, desi il intrezaresc in mare parte, caci si calatoria spre el are darul de a te face fericit.
Sarut mana Ursula!
si mie multe din aceste stari imi par cunoscute insa tot la fel de multe imi creeaza confuzie .
ca si cum as avea prea multe degete pentru manusa asta, daca se intelege ce vreau sa spun.
inca mai lucrez la asta. multumesc.
>:D< :-*
Tot timpul ne intrebam daca ceva nu ne place , in primul rand pe noi si apoi pe ceilalti ,consider ca asta inseamna o anumita libertate ,cine poate fii liber …asa ca pasarile cerului ,chiar si ele sunt conditionate de viata .
Si da ,poti sa te opresti la un moment dat …de ce nu ?
Minunat! Inteleg ceea ce spui si invat in fiecare zi sa traiesc astfel.
Incredibil cat de mult seamana povestea ta cu a mea….trebuie sa ne intalnim face to face:))
Si asa e, cand simti ca nimic din ceea ce faci nu te mai implineste pe tine, ci doar pe altii, trebuie sa faci ceva; altfel devii doar o unealta pt satisfacerea lor.
Cand am decis ca asa nu mai vreau, mi s-a spus ca sunt nebuna si inconstienta. Stiam ca nu va fi usor, dar daca nu fac ceva, voi regreta si mai mult.
Am pierdut prietenii ,pt care am plans…..dar incetul cu incetul sufletul meu se linisteste …..
Bine gindit si exprimat textul.Nu ma pot lauda cu faptul ca am aflat demult ca eu sunt cea mai importanta si ca trebuie sa traiesc in primul rind pentru mine.Contam eu in deciziile mele de cele mai multe ori sa zicem ca in raport cu regulile impuse de societate sau locul de munca.Daca am facut niste pasi impotriva firii mele a fost deoarece am inteles si am acceptat, deci nu m-am opus.In schimb cind a fost vorba de cei apropiati parinti,sot si copii m-am pierdut de tot pe drum incercind sa ies la liman cu toate.Si am reusit ! Drama pierderii sotului m-a adus acolo unde altii au ajuns de mult, sa-mi dau seama ca eu trebuie sa traiesc pentru mine.Procesul de transformare este in ani dar vine un moment in care intelegi ce se intimpla cu tine si drumul pe care trebuie sa-l urmezi ,drumul spre cunoasterea de sine .Toate astea te fac mai tinar,incet descoperi ca fericirea e in tine si numai eliberind barierele puse de tine si altii de-a lungul vietii poti s-o gasesti .Rid si ma bucur in fiecare clipa ,inteleg pe deplin farmecul clipelor traite luind esecurile ca lectii de viata pe care trebuia sa le parcurg.
Atitea ar fi de spus insa ma opresc aici .Felicitari pentru subiect si modul de abordare sunt multi cei care au nevoie de asemenea informatii .M-as bucura pentru fiecare om care ar avea sansa regasirii sale si ar intelege ca este unic !
Foarte adevarat,dar cati ani din viata am pierdut caci nu am stiut.Multumesc si sper ca multi tineri sa inteleaga .Sanatate.
Aveti dreptate doamna ca fiecare trebuie sa traiasca pentru sine, dar textul dumneavoastra mi se pare un pic fortat si exagerat, pentru ca nu e indeajuns de adanc ca sa indemne la a ne descoperii ce suntem si ce vrem. Textul, frumos scris, mi se pare un pic cliseu, de gasit in toate ziarele si canalele de televiziune care incearca sa faca psiho-terapie. Nu credeti ca societatea are un motiv anume pentru care te obliga sa mergi pe „sinele” ei? Chiar si razvratirea din acel standard e tot un mod de a trai „pentru altii”. De ce sa ii condamnam pe cei care sunt capabili sa traiasca dupa tipare impuse? De ce credeti ca fiecare om este pierdut daca nu traieste pentru el? Nu cred ca o sa primesc vre-un raspuns, dar azi ca niciodata am simtit ca trebuie sa va spun ca textul e mai mult parada, decat ceea ce simtiti: de ce trebuie sa va dati propriul exemplu pentru a convinge ca doar asa e bine?, de ce credeti ca exemplul celor care nu au facut ca dumneavoastra e rau? Citatele care insotesc textul scris de dumneavoastra sunt frumoase si alese cu grija dar dumneavoastra nu mergeti pe urma lor.
Necunoscuta doamna,
va multumesc pentru ca ati avut curiozitatea si interesul sa parcurgeti intregul text pe care l-am scris. Sunt binevenite toate parerile cititorilor mei si pentru ca tot v-au placut citatele pe care le-am ales in articol, as dori sa ne mai bucuram impreuna de unul, scris de Constantin Noica:
,,Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”
Ursula
Interesant. Mult mai util ca alte articole. Este scris chiar de dvs.Are emotie si…autenticitate. Din acest motiv provoaca polemici.
daca va spun ca eu traiesc pentru a parcurge drumul pana la un barbat pe care il iubesc si care nu ma iubeste,o sa radeti de mine si o sa ziceti ca sunt nebuna si pe calea pierzarii,dar ar trebui sa va povestesc ultima jumatate a vietii mele(am scris un roman despre ea)si sa va spun ca pe drumul asta mi se intampla o gramada de lucruri extraordinare,si bune,si rele,si inima mea imi spune ca numai pe drumul asta imi pot gasi menirea chiar daca nu o sa ajung niciodata la destinatia propusa
Care-i acea libertate in care traiti?….ati incercat sa nu va platiti impozitele? sau sa nu prezentati buletinul ca sa aratati ca existati? sau sa nu folositi bani in viata dumneavoastra? daca n-ati facut-o inseamna ca nu sunteti libera ci doar credeti ca sunteti libera….ca majoritatea oamenilor…..iesiti din matrix cu adevarat sau lasati-va de meseria asta ca nu-i ajutati pe oameni sa se cunoasca pe sine, ci doar le luati banii.
dacule,ai dreptate,toti cei ca doamna ursula sunt in stare sa vorbeasca sau sa scrie despre dragostea universala si neconditionata si un milion de ani si un miliard de pagini,dar nu te vor ajuta niciodata,nici macar cu un cuvant,daca nu le dai bani,ce e aici pe blogul asta nu e un sprijin pentru noi sau un semn ca doamna ursula ne iubeste intr-un mod divin si neconditionat,sa fim seriosi,doamna ursula e si ea om si nu face sau nu spune nimic daca nu o platesti,aici e doar reclama,sa ne faca pe noi curiosi,daca suntem destepti,citim,cautam cartile originale din care ea posteaza fragmente aici,le citim si pe-alea si cautam raspunsuri,credem ce vrem si ce ni se potriveste si daca vrem,ne schimbam,devenim noi mai buni,iubim si ajutam noi pe gratis daca vrem neaparat sa schimbam macar 1-2 oameni din lumea asta sau macar pe noi insine,daca chiar nu ne place cum suntem acuma,ca pe toata lumea deodata nu o putem schimba,nimeni n-a reusit asta,nici macar Iisus,si El era Fiul lui Dumnezeu,nu doar om ca noi,daca credem in iubire si in tot ce-i bun atunci actionam,ce-o iesi o iesi,da lumea(in general) si doamna ursula tot asa o sa ramana,dupa bani
Trebuie sa va spun de la inceput ca sunt un fost client al doamnei Ursula.
Si mai trebuie sa va spun ca nu am mers la dansa ca la vraciul vreunui trib, nici ca la preot, si nici macar ca la un doctor. Am apelat la un profesionist, care afirma ca poate sa-mi ofere serviciul de care eu am crezut ca am nevoie. Am discutat problema mea, mi-am stabilit propriile obiective, cele pe care EU doream sa le ating, si am incheiat un contract terapeutic: investitia mea (bani, prezenta si dorinta MEA de a schimba ceva in viata mea), contra serviciilor de psihoterapeut (asistarea mea pe drumul schimbarii, informatie de specialitate, explicatii si foarte multe tehnici de specialitate).
Si in final M-AM SCHIMBAT. Am scapat de acele tipare nenorocite dupa care decurgea viata mea, devenind in timp mizerabila. Si sunt acum si multumit si mandru de mine.
De faptul ca am avut puterea de a nu ma complace intr-o viata mediocra si banala, despre care nici macar nu intelegeam de ce decurge asa, desi aveam in jur o gramada de oameni care incercau sa ma convinga ca ASA E NORMAL, ca daca si viata lor e mizerabila, atunci cu siguranta si a mea trebuie sa fie la fel, doar ca ei sa se poata simti mai bine in propria lor mizerie.
De faptul ca, desi manuiesc saptamanal sume pe care cea mai mare parte a oamenilor le-ar considera uriase, la psihoterapie am facut cea mai valoroasa investitie din intreaga mea viata de pana acum: investitia in mine insumi.
Dacule, habar n-am daca exista sau nu vreun matrix, habar nu am daca tu vorbesti din interiorul lui sau din afara lui, si nici nu ma intereseaza asta. Tot ceea ce stiu este ca acum viata mea are culoare si sens, lucruri pe care le pierdusem inainte de psihoterapie, si pe care acum le-am regasit. Daca tot ceea ce e frumos in viata mea acum este in matrix, asa sa fie. Daca e afara, tot asa. Te las pe tine sa te dumiresti.
Si am mai vazut o confuzie, maaaaaaaaaare de tot, la doamna sau domnisoara Lili.
Lili, pana cand nu am dat de blogul doamnei Ursula, nici macar nu auzisem de iubire neconditionata si nici de alte subiecte ce tin de spiritualitate. Pentru ca nu asta cautam, nu cautam pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat, si care sa ma accepte asa cum eram. Erau o gramada din astia care nu aveau nici o problema din cauza faptului ca viata mea era varza, ba chiar cred ca se simteau bine. Si nici nu m-am dus la cabinet pentru asta.
Cand am ajuns la cabinet cred ca eram deja satul de “iubirea neconditionata” a amicilor, a familiei, a preotului (ma rog, a lui a fost mai putin neconditionata). O vreme, cred ca si eu m-am iubit neconditionat, balacindu-ma in propria viata ca intr-o baltoaca cu apa imputita.
Cand am ajuns la cabinet imi doream un specialist care SA FACA CEVA CU MINE. Si am gasit exact ceea ce am cautat.
Si, darag Lili, am trait un paradox: nici o clipa nu am vorbit in cabinet despre iubire neconditionata, ci din contra, de contributia mea psihica si intelectuala la terapie si de tehnicile si cunostintele de specialitate ale doamnei Ursula. Si stii ceva? M-am simtit mai neconditionat iubit decat in restul vietii mele. In final, am si inteles de ce: pentru ca desi veneam cu o gramada de belele si de probleme, ochiul specialistului a vazut in mine nu ceea ce aratam atunci, ci ceea ce era in mine si astepta sa iasa la suprafata: o fiinta libera, despovarata, iubind viata si apreciind oamenii.
Si de atunci, recomand cunoscutilor mei care au probleme sa mearga la psihoterapie. Nu la doamna Ursula neaparat, ci la cine cred ei ca ii poate ajuta.
Lili, daca eu as fi ascultat sfaturi ca ale tale, probabil ca acum as fi fost pe droguri sau poate ca ma sinucideam. Nu stiu, dar cu siguranta ca nu as fi iesit din baltoaca mea calduta dar imputita.
Lili, daca acasa ti se strica teava de apa, chemi un instalator, il platesti, si ti-o repara. Mie mi s-a stricat teava de ganduri si emotii. Si am gasit instalatorul potrivit.
Privesc in jurul meu, printre cunostintele mele, si vad zilnic oameni care cheltuie sume de 2-3 ori mai mari decat salariul mediu brut pe economie ca sa ce? Sa se frezeze, sa se epileze, sa-si faca unghiile mai lungi sau mai frumoase, sa-si stearga sprancenele pentru ca apoi sa le deseneze la loc, pentru ca in final sa concureze intre ei: la cine ai fost tu, cat a costat freza ta, dar modelul asta de unghii este de anul trecut, si alte ale.
Dar sub freza? Isi pastreaza mizeria si suferinta, circuland non-stop intr-un cerc vicios despre care ei sau ele cred ca este autostrada fericirii.
Ma rog, avem totusi un punct comun: fiecare este liber sa traiasca asa cum doreste, in baltoaca calduta si mocirloasa, in afara matrixului lui Dacul (adica pe o alta planeta) sau aici, pe pamant, bucurandu-se de fiecare zi din viata sa.
Am terminat terapia de multe luni de zile si nici nu am mai vazut-o de atunci pe doamna Ursula, dar ii citesc cu regularitate blogul. Stiu acum ca pe blog nu este psihoterapie, ci este cu totul altceva, ceva ce tine de “next level”.
Si ma intreb atunci, cum ai putea ajunge la etajul 1, cand tu inca esti pierduta in subsol?
Nu ma intereseaza nici filozofia ta extraterestra, Dacule, si nici iritarea de gospodina inselata la cantar a doamnei Lili.
Am scris acest comentariu pentru ca stiu ca foarte multi oameni citesc acest blog. Foarte multi dintre ei sunt, asa cum eram si eu odata, in pragul unei decizii care le poate schimba viata in bine. Am scris acest comentariu pentru ca ei sa aiba sansa sa auda si o alta versiune a realitatii, din partea cuiva care nu a ascultat sfaturile voastre.
Sa decida singuri, in cunostinta de cauza.
Nu stiu daca doamna Ursula va posta acest comentariu, lung cat un articol.
Indiferent de asta, va multumesc din nou, doamna Ursula, pentru ceea ce am putut face cu mine, in cabinetul dumneavoastra.
Toate cele bune !
Eu sincer,va multumesc,pentru aceste publicatii,ma fac sa imi dau seama ca nu sint singura,care trece prin astfel de stari,si de fiecare data cind citesc aceste publicatii,ma reinviorez!
victor,eu NU AM BANI SI ACESTA ESTE MOTIVUL PENTRU CARE FOARTE MULTA LUME NU MA AJUTA!!!INTELEGI?in lumea asta,daca nu ai niciun ban,nu primesti nici macar un zambet sau un buna ziua care sa te faca sa te simti ca un om si sa ai macar puterea sa te ridici din balta,malastina sau in ce erai tu,tu nu ai fost iubit deloc,ILUZIE!!!!ai fost ajutat doar pentru ca ai dat bani!!! orice iti da o persoana doar pentru ca tu ii dai bani nu iti da din dragoste pentru tine,nu fi fraier sa crezi asta,ci o face doar ca sa obtina ceva de la tine,de exemplu ,tu ai crede ca o prostituata te iubeste?orice e facut pentru a obtine bani si avantaje materiale e un fel de prostitutie!!!nu dragoste neconditionata!!!cat de materialist esti!!!toti sunteti la fel
victor,mai e ceva foarte important,eu stiu foarte bine ce vreau de la viata si de la oameni:VREAU SA FIU IUBITA,INTELEASA SI AJUTATA LA NEVOIE FARA SA MI SE CEARA BANI IN SCHIMB,EXACT ASTA VREAU,NICI MAI MULT NICI MAI PUTIN SI CEI CARE NU SUNT IN STARE SA FACA ASTA SUNT MATERIALISTI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!chiar faptele lor demonstraza asta,nu logica mea,nu logica ta,nu logica nimanui,faptele!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Dragii mei,am avut si eu un moment pe parcursul acestei vieti
in care am simtit nevoia sa-mi evaluez trairile,izbanzile,ese-curile,iubirile…Din analiza minutioasa pe care mi-am facut-o
am asternut pe hartie concluzia,iat-o:
„Fost-am ADAM la inceut…
Apoi,gresind,pacatuind
Si alungat din raiul sau,
Am fost plebeu
Pan-am ajuns
Sa fiu Orfeu.
Fost-am apoi,in lanturi,
Prometeu,
Trecand prin ere ca semizeu!
Cazand asa,mereu,mereu,
Ajuns-am fructul secolului meu.
Azi vreau sa fiu un simplu-ti fiu.
Ma lupt sa urc si urc cu greu
Ca sa ajung
SA fiu iar EU.
Visez si lupt!
Deci,cred ca aceasta este esenta,in pofida tuturor cautarilor,a tuturor regasirilor si interpretarilor de care
suntem tentati sa le extragem din parcurs,sa fi capabil sa te regasesti mereu ca cel mai fericit dintre muritori prin ceea ce ai trait,prin ceea ce ai realizat in viata.
„In spatele fiecarei persoane este o poveste. Este un motiv pentru care sunt ceea ce sunt. Nu sunt asa doar pentru ca asa vor. Ceva din trecutul lor i-a facut sa devina asa si cateodata este imposibil sa-i schimbi” – S. Freud – >>de unde eu pot doar sa trag concluzia ca indiferent cat am dori ceva, suntem conditionati de o multitudine de factori care nu depind de noi, dar care ne afecteaza mai mult sau mai putin…suntem rezultatul interactiunii dintre noi si ceilalti, intre noi si mediu. Lucrurile nu se aplica peste tot la fel, pentru ca nu sunt solutii general valabile. Fiecare e unic in felul lui, cu defectele si calitatile sale. O parte din cititori ma dezamagesc tocmai prin faptul ca au o viziune atat de ingusta. Uneori nu se poate si punct.
AȘ DORI ȘI EU CĂTEVA LAMURIRI… DE CÂND MAI CREȘTEM CA COPII SUTEM NISTE EXPLORATORII CAUTAM ȘI NE ÎNTREBĂM….AȘ FI ONORATĂ DACĂ MESAJUL MEU AR AVEA BUNĂVOITA DUMNEAVOASTRĂ, AȘA CUM IN IUBIRE SUPREMĂ NU EXISTĂ VÂRSTĂ EA FIIND UN NUMĂR LA FEL CRED CÂT VOM TRĂI INDIFERENT DE VÂRSTĂ VOM ÎNVĂȚA CINE SUNTEM….MARIA
Vă Mulțumesc pentru răspunsul trimis de acceptare, Recunoștință Infinită