Complexul martirului – ce este și ce se poate face?

victimCei care au acest complex sunt în general acei oameni care par a fi extrem de săritori și agreabili, care sunt gata oricând să se sacrifice pentru a-i ajuta pe alții. În spatele acestui gen de comportament stau credințe precum „nu sunt suficient de bun așa că trebuie să mă sacrific și să le fac altora pe plac pentru ca aceștia să mă iubească sau să mă aprecieze”, „dacă cineva nu are nevoie de mine înseamnă că nu am nicio valoare”, „de mine depind bunăstarea și fericirea altora,” „este normal să sufăr în numele iubirii”, „în absența mea se va alege praful de tot,” „ceilalți oameni trebuie să fie de acord cu mine și să mă recompenseze pentru sacrificiile mele”.

Aceste persoane caută în permanență modalități prin care să se convingă că sunt niște oameni buni și valoroși – de exemplu, sacrificându-se pentru alții, însă în același timp se regăsesc deseori în situații care îi fac să se simtă rău: acceptă în viața lor relații abuzive, acceptă ca ceilalți să îi folosească, nu își stabilesc limite și granițe sănătoase cu cei din jur, le este greu să spună „nu”.

Care sunt elementele care îi caracterizează cel mai pregnant?

Se prezintă în fața altora ca niște oameni „buni”, „blânzi” și „drepți” care fac tot ce este posibil ca celorlalți să le fie bine. Renunțările, compromisurile și sacrificiile pe care le fac sunt însă modalități prin care ei încearcă să se convingă de bunătatea, mărinimia și importanța lor și în același timp modalități prin care încearcă să îi supună pe ceilalți apelând frecvent la manipulare și șantaj emoțional: „După câte am făcut pentru tine mă aștept ca și tu să faci asta pentru mine”, „M-am sacrificat de dragul tău așa că trebuie ca și tu, la rândul tău, să te sacrifici pentru mine/să îmi faci pe plac” etc. Atunci când nu obțin ceea ce doresc, se victimizează, dramatizează și exagerează în privința greutăților și problemelor pe care le-au avut de îndurat.

Așadar, în relațiile cu ceilalți folosesc deseori manipularea și șantajul emoțional căutând apreciere, recunoaștere și atenție pentru sacrificiile lor și deseori au așteptări nerealiste – ceilalți ar trebui să le citească gândurile și să le întâmpine nevoile. Manifestă o nevoie obsesivă de a li se da dreptate și pot deveni destul de suspicioși sau chiar paranoici în privința intențiilor celor din jur.

Un alt element esențial este că cei care au acest complex nu își asumă responsabilitatea pentru viața, deciziile și alegerile lor ci caută să dea vina pe alții, de obicei pe prieteni sau familie, pentru eșecurile, renunțările sau propria nefericire. Nu iau inițiativă pentru a-și rezolva ori cel puțin remedia problemele ci preferă să adopte o poziție de victimă căutând compasiune și compătimire de la ceilalți. Chiar dacă primesc ajutor, cât de curând vor căuta să se agațe de alte probleme și vor încerca să găsească noi motive de a se plânge.

Care ar putea fi cauzele?

Experiențele din copilărie, abuzurile fizice, psihice sau emoționale și influențele familiale prin preluarea valorilor și tiparelor de comportament ale părinților - de exemplu, dacă un părinte a renunțat la visurile lui pentru familie, sacrificându-se și adoptând o poziție de victimă, copilul poate ajunge să valorizeze sacrificarea de sine, renunțările și compromisurile.

Influențele culturale și sociale – într-o cultură și într-o societate care promovează ca și virtute suferința ori sacrificiul poate fi nevoie de mult timp și multă muncă individuală pentru a înțelege că, de fapt, aceste lucruri sunt disfuncționale și distructive. De asemenea, rolurile de gen rigide, credințele religioase și așteptările sociale au o contribuție semnificativă. O cultură în care, de exemplu, este considerat normal ca femeia să renunțe la planurile și visurile ei pentru a se dedica numai rolului de mama și de soție, adică acolo unde se promovează renunțarea la sine, favorizează dezvoltarea acestui complex.

O persoană care are acest complex are, de obicei, o stimă de sine scăzută, se vede pe sine într-o manieră negativă, consideră că nu este suficient de bună și de aceea caută să obțină validare, aprobare și acceptare din partea altora de obicei prin sacrificiile pe care le face pentru aceștia.

Cu cât ne simțim mai rău în propria noastră piele și cu cât credem că suntem niște oameni nevaloroși cu atât încercăm să mascăm aceasta adoptând imaginea unei persoane bune, blânde, empatice și iubitoare căutând bunăvoința celor din jur.

Atunci când se sacrifică pentru binele altuia sau când ajunge să facă atât de multe pentru alții încât aceștia devin dependenți de el, „martirul” dobândește sentimentul importanței și al valorii.

Cum ne comportăm cu persoanele care au complexul martirului”?

Pentru aceste persoane cel mai important este să se simtă importante și valoroase. Caută să atragă simpatia celorlalți și își doresc să fie adorate, venerate, recompensate și apreciate de aceștia.

Însă, cu cât primești mai multe de la astfel de persoane și cu cât accepți să facă mai multe pentru tine, cu atât le vor crește așteptările și pretențiile în ceea ce te privește. Asta nu înseamnă să le respingi și să le refuzi în totalitate, însă nu te baza și nu deveni dependente de ele. Nu accepta și nici nu cere ceea ce tu singur poți să faci ori să rezolvi, altfel ești parte din problemă și nu din soluție.

Martirii aleg de bunăvoie să facă lucruri pe care nu și le doresc neapărat și care de multe ori nici măcar nu sunt necesare, aleg să se sacrifice și să sufere pentru a primi recunoașterea și compasiunea celor din jur. În acest caz, ei se așteaptă ca tu să le plângi de milă, să le arăți compasiune și simpatie, și chiar încearcă să îți inducă sentimente de vinovăție dacă nu le faci pe plac. Însă, făcând aceste lucruri, le întărești comportamentele distructive.

De exemplu, cineva apropiat îți poate spune că după ce a venit de la lucru a stat toată noaptea și a gătit pentru tine pentru că știa că o să vii în vizită. Această persoană se plânge și în același timp scoate în evidență sacrificiul pe care l-a făcut de dragul tău, deși o soluție mult mai simplă ar fi fost să comande ceva de mâncare ori să ieșiți la restaurant, dacă era cazul. În acest caz, dacă o compătimești îi întărești ideea nobleței sacrificiului său.

În schimb, mulțumește, arată-ți aprecierea însă fii sincer și spune că ai observat tendința aceasta de sacrificiu, că toate lucrurile duse la extrem nu sunt de ajutor nici ei, nici celor din jur și că există soluții alternative. Oferă exemple clare și argumentează de ce consideri că nu este benefic un astfel de comportament.

Nu te aștepta neapărat la o reacție pozitivă, cel mai probabil în primă faza va nega și se va supăra pe tine, însă este important să nu mai încurajezi aceste tipare comportamentale.

Ce poți face dacă tu însuți ai acest complex?

Redefinește-ți rolul pe care ți l-ai asumat în relațiile cu ceilalți. Prin sacrificiu de sine, prin tendința de a face prea multe pentru alții, prin faptul că preiei asupra ta sarcinile lor sau ceea ce ei înșiși ar putea să facă, te poziționezi cumva deasupra lor și îi încurajezi să devină dependenți de tine. Ideal ar fi să te poziționezi pe un nivel de egalitate cu ceilalți oameni. Să ai încredere că ei s-ar putea descurca de unii singuri însă că și tu ai putea să faci același lucru. Gândește-te care sunt beneficiile unui astfel de rol. Conștientizând beneficiile, îți conștientizezi nevoile. Apoi, gândește-te ce alte modalități mai sănătoase și mai funcționale există pentru ca tu singur să îți poți satisface aceste nevoi. Acum ești cel care „îi hrănește” pe ceilalți însă și cel care se așteaptă ca ceilalți să „îl hrănească” pe el. Întreabă-te ce alte roluri ți s-ar potrivi și ar coincide cu autenticitatea ta.

Odată ce tu te schimbi și nu te mai comporți la fel ca și până acum cu cei din jur, cu siguranță o să existe și persoane care o să ți se împotrivească, cărora nu o să le convină faptul că nu mai ești ca înainte. Dacă vorbim despre persoane apropiate spune-le că în acest moment treci prin niște schimbări și că nu mai ești dispus să revii la vechile tipare. Dacă vor înțelege și te vor susține, înseamnă că relația poate continua dar sub o altă formă. Dacă nu, până la urmă nu ai pierdut nimic pentru că cei care te descurajează acum sunt acei oameni care îți încurajau înainte acest complex al martirului.

Prin dezvoltare personală sau printr-un demers terapeutic poți deveni mult mai conștient de măștile, nevoile, așteptările, tiparele distructive sau disfuncționale după care te-ai ghidat până acum. Învățând să te iubești pe tine, să te respecți, să îți oferi singur ce ai nevoie, conștientizând și „lucrând” cu tine poți depăși rolul de martir și îți poți redefini relațiile cu cei din jur.

Observă situațiile în care ai tendința de a acționa ca și până acum și decide în mod conștient să acționezi diferit. Îi poți ruga pe cei apropiați să îți atragă atenția ori de câte ori te reîntorci la vechile tipare.

La final, te invit să îmi spui dacă ai întâlnit astfel de persoane în viața ta și cum te-au influențat ori dacă tu însuți ești una dintre ele și dacă este ceva ce ți-ai dori să schimbi.

Dr. Ursula Sandner

 

20 comentarii pentru “Complexul martirului – ce este și ce se poate face?

  1. Buna ziua,m am regasit in explicatiile dumnevoastra,cauzele au fost multe,da,ma simteam nedemna,eram tot timpul criticata,ma simteam ultimul om…Schimbarea a inceput in urma cu 2 ani,stiu ca mai am de rezolvat unele lucruri(traiesti o viata intr un fel)nu te poti schimba peste noapte,dar informatiile primite mi au fost de un real ajutor.Multumesc mult:)

  2. Bună ziua! Da .chiar eu sunt o astfel de persoana.de multe ori realizez acest lucru si incerc sa ma schimb.dar nu sunt perseverenta.si lucrul acesta se manifesta si in relatia cu copilul meu. Si asta as dori sa schimb cel mai mult la mine.nu vreau sa transmit mai departe acest “comportament” dar din.pacate de multe ori nu stiu cum sa procedez.va mulțumesc pentru articolele dvs o zi frumoasă!

  3. Nu stiu daca am a astfel de persoane s-au chiar eu sunt dar as vrea sa fac o schimbare în viața mea.as caută fericirea dar nu stiu unde am să o găsesc sunt o persoana care am căutat fericirea si iubirea si nu am găsit o.multumesc .cu stima Dana.

  4. Mama mea. Ea este victima petfecta. Un martir care asteapta ca altii sa faca lucrutile corect, dar din punctul ei de vedere. Si bineinteles ca asta nu a dus la nimic bun. M-am “trezit” l 25 de ani ca mentalitate mea este buna doar pentru poveri. Un cal de povara. desi incerc sa imi schimb tiparele cu care m-a lasat ea, rezultatele intarzie sa apara. Este un drum lung si sunt cam singura.

  5. Buna ziua. Am citit articolul scris de d-voastra si aproape ca sunt uluita. Nu credeam ca acest comportament se numeste complexul martirului. Ma regasesc aproape in totalitate. Imi place sa ajut oamenii si ma simt bine sa fac asta chiar daca ceea ce fac pentru ei nu imi place cu adevarat. Ori poate ca nevoile acelor oameni pe care eu ii ajut sunt din ce in ce mai mari. Imi place sa mi se recunoasca meritele… Da. Si de cele mai multe ori am asteptari de la cei din jurul meu… Sunt constienta ce anume a declansat acest lucru… in copilaria mea. Dar nu cunosc un altfel de a trai. Stiam ca nu ma multumeste sufleteste acest lucru insa sunt prea comoda sa schimb ceva. Nu stiu. Multumesc ca m-ati trezit putin la realitate.

  6. Buna,
    Pe undeva, cred ca am o bucatica de ”martir” in mine. Am constientizat la un moment dat ca am renuntat la multe chestii care-mi faceau placere sau la momentele mele de relaxare pentru: ”a avea mai mult timp pentru EL”, ”pentru a sta iesi la un suc cu prietenii, chiar daca in momentul respectiv vroiam doar sa stau in pat la un film”… chestiuni din acestea micute care ulterior le-am resismtit ca pe niste frustrari, sau ca si cum toata lumea trage de mine… Nu am reusit sa identific profund acele asteptari pe care le-as avea de la ceilalti in mine… probabil ca ele exista, insa nu neaparat la un nivel exacerbat. In urma cu ceva timp am ales sa pun piciorul in prag, tocmai pentru ca simteam ca tot renunt la mine… si nu pot spune ca a fost ok pentru ca simt ca mi-a afectat o relatie de prietenie, cel putin asa pare momentan. Insa consider ca e cazul sa ma gandesc si la mine… si apoi sa pun pe primul loc necesitatile altora. Este o dovada de egoism? Cred ca intrebarea asta ma cam macina… :(

  7. Buna ziua , Ursula . Am citit tot ceea ce mi-ai trimis pina astazi si iti pot spune ca ma regasesc in mai toate bolile psihice publicate pe blog de tine , insa in aceasta ipostaza , cea a martirului , ma regasesc in totalitate . Imi doresc sa fiu ca toata linea. Crezi ca se mai poate schimba ceva , avind in vedere ca am virsta de 48 ani ???

  8. Un articol extraordinar……din păcate, sunt o persoana care se încadrează perfect in acest tipar……..imi doresc sa depășesc acest complex, chiar daca e tardiv, datorită vârstei….credeți ca mai exista vreun remediu???

  9. Ma regasesc si eu in articol,dar de la inceputul acestui an am inceput s-a spun nu(chiar daca ulterior imi pare rau),stiu ca este spre binele meu si voi continua s-a fac asta ….ma simt mai bine asa.multumim pentru articol .conteaza mult s-a ne vedem din alta perspectiva

  10. Multumesc Ursula pentru informatia oferita.Sa fiu sincera, m-am regasit in acest complex,si chiar am inceput schimbarea de 2ani insa nu e simplu sa-ti schimbi modul de viata cu toate mastile ei pe care le-ai purtat treizeci si ceva de ani.Dar important este ca am constientizat acest lucru si fac pasi spre schimbare.Ma bucur ca Dumnezeu mi-a dat posibilitatea sa te cunosc….

  11. Buna ziua!Uluita este putin spus, o descriere mai ,,buna”nici ca se putea in ceea ce ma priveste.
    Este modul meu de a trai, ma hranesc cu ,,facerea de bine” si se pare ca nimic nu-mi face o mai mare placere.Sunt constienta ca nu este tocmai bine si am inceput sa fac schimbari dar sunt de durata.
    Va multumesc pentru articolele postate si marturisesc ca simt o oarecare,,invidie” la adresa celor care va sunt aproape! O zi buna!

  12. Bună ziua,
    Da!ma regăsesc în acest articol.sunt intr-un proces de schimbare care nu pica bine deloc celor din jur,spun despre mine ca am devenit egoista,nepăsătoare și chiar rea.încă din copilărie am avut acest comportament preluat de la mama,pe parcurs am realizat ca nu îmi face deloc bine sa ma sacrific pentru binele și interesele altor persoane atât timp cât se găsesc și alte soluții.Îmi vine greu uneori sa spun Nu,ori după ce îl spun am regrete și as vrea sa îl iau înapoi. Sunt conștientă ca e nevoie de “exercitiu”pt ca lucrurile sa vina natural însă….e greu pentru un om care renunta la el pentru binele altora.mulțumesc pt informații!toate cele bune!

  13. Nu ma regasesc in acest tipar ,sant alt gen de persoana . Nu accept si nu fac compromisuri ,nu ma lingusesc ,ma consider o persoana cu coloana vertebrala . Am avut si mai am inca colegi care se incadreaza mai mult sau mai putin in aceasta categorie ,interactionez cu toti insa incerc sa ajut doar pe cei care nu fac din acest handicap o arta .

  14. E cam înghesuială pe aici…..ma strecor și eu,dar …ma apuca plânsul, e greu după o copilărie in care ți-ai dorit să fii iubit nu doar tolerat ,sa fii un suflet important pentru cineva….nu acceptat,că ..de asta e….când sufletul ți s-a contorsionat in tot felul,încercând instinctiv sa simți iubirea…. e foarte greu să schimbi sentimentele acelea adânc înfipte în sufletul tău…. Mulțumesc.

  15. Mama mea si o colega de birou. Cu siguranta si alte persoane din anturaj, dar acestea mentionate sunt “victimele perfecte”. Daca pe mama o inteleg si stiu cum sa-i parez constanta victimizare, prezenta colegei este obositoare iar atmosfera din birou, un calvar. 40 ore pe saptamana cu un om ce-si joaca constant cartea victimei, ce jubileaza si lacrimeaza cand primeste un mic semn de apreciere, ce simuleaza boli si dureri si se vaieta constant pentru orele suplimentare pe care nimeni nu i le impune. Un cosmar…

  16. Am avut ceva componente descrise in articol, asta venind cumva pe linia conditionarilor sociale, in care o femeie trebuie sa fie “mama perfecta”, “sotia ideala”, “fiica devotata”, “prietena loiala”, “sora altruista”, and so on. Mai putin cineva careia sa-i pese in primul rand de propria persoana. Lucrurile se intampla in copilarie cand ai tai, cei ce au grija de tine, te debranseaza de la ceea ce tu simti ca-ti e benefic si te invata sa-ti muti atentia pe ceea ce “se cade”, “se face”, “e frumos”, si in general, pe ce vor altii de la tine. Si asa ajungi treptat ca “altii” sa ocupe teritorii tot mai ample in universul tau, in timp ce tu sa nu mai fii pe nicaieri. Ulterior am inteles ca daca mie nu-mi e bine, celor dragi le voi da din…ne-binele meu, ca altceva, de unde? Am invatat sa-mi stabilesc limite, sa spun “nu”, constienta fiind ca astfel ii ajut si pe ei, neincurajand tipare de comportament care numai benefice nu sunt. Cand nu faci lucruri neconditionat, e ca un soi de troc fara conditii negociate anterior, eu fac ce consider eu pentru tine, in timp ce am asteptari ca si tu sa faci pentru mine conform tot “filmului meu”, normalitatii mele. Intreb: oare nu ar fi mai simplu ca fiecare sa se responsabilizeze, sa aiba grija de nevoile sale? Asta cu siguranta ar scuti multa drama si suferinte. Lucrurile astea “functioneaza” pentru cei cu anumite tipuri de atasament, in care reusesc sa se faca unii pe altii sa se simta vinovati, rusinati, manipulare, santaj emotional, lucruri in care, din pacate, multi copii sunt imersati de catre proprii parinti. Si se tot da mai departe.

  17. Din nefericire,rudeniile lui mama și mama însăși au complotat încă de când eram copil la fericirea și la împlinirea mea în viață,și contiună să o facă,cu o îndârjire parcă ieșită din comun.

    Astfel,la orice încercam să realizez în viață,îmi puneau și încă îmi mai pun botniță. Sunt ținut mereu în ,,lesă”.
    Nu mi-au permis să fac liceul (spuneau tot felul de minciuni și de povești fără nicio logică și acoperire în realitate,doar ca să rămână totul după planul lor,pe care încă nu-l cunosc,de altfel). De facultate,nici vorbă. M-au lăsat cu 10 clase,ca să mă plafoneze pe agricultură.

    Când a fost vorba de căsătorie,tot la fel,și-au impus punctul de vedere,și mai mult,au apelat la farmece și mi-au distrus forța fizică de acțiune. Fiindcă pe domniile lor asta îi interesează. Nu au habar de suflet,nu au iubire și nici relații bazate pe dragoste în viața lor,din câte observ s-au căsătorit din interes,pentru domniile lor contează banii,averea,sexul fizic fără multă implicare sufletească. Încercând să-mi subjuge scopurile au sărăcit sufletește,îmbătrânesc fără vreme uitându-se după averea și după banii la care țin,nu prea au o viață afectivă.

    Cât despre mine,am rămas bogat sufletește,și asta-i cel mai important. Iubesc,chiar dacă nu am o iubită în mod fizic. Iubesc natura,viața,lucrul la calculator,și mă realizez în viață cu pași mici,până va veni succesul cel mare.
    N-am putut deveni psiholog,așa cum speram,dar învăț psihologia pas cu pas,citind și studiind articole de psihologie de pe internet ( slavă Domnului că există această comoară aparent inepuizabilă de cunoștințe și materiale de cercetare despre absolut orice domeniu);dar nu mă mulțumesc cu atât,ci încerc (și uneori reușesc) să ajut oameni care se confruntă cu unele probleme ale căror soluții le cunosc cel puțin în parte: dependențe de partenerul de cuplu,deziluzii în dragoste,despărțiri,lipsa încrederii în sine,lipsa de iubire autentică,ce e singura care nu poate fi înlocuită cu nimic,din nefericire. Avantajul este că după un anumit interval de la despărțire,după ce re-devenim stăpâni în mod total pe noi și pe viața noastră și ne vindecăm inima,dăruindu-i toată dragostea de care suntem în stare,poate fi re-întâlnită la brațul unei alte persoane,fiindcă în viață,din fericire mare nu se rezumă asta la persoana care a decis la un moment dat că trecerea noastră prin viața sa a avut deja loc,și îi e destul cu atât; ci viața poate fi frumoasă,fiindcă e mai degrabă un mozaic al întâlnirii diverselor forme de iubire,începând cu iubirea maternă și finalizând prin a fi asimilați Iubirii Infinite a Divinului ce ocârmuiește lucrurile în Univers,și care îmi va face și mie dreptate odată.

    Vă mulțumesc foarte frumos pentru înțelegere!

  18. Un articol interesant in a acest moment sunt un martir mam regasit in tot ,eu cred ca am facuto de frica singuratati sau chiar nu stiu de ce problema e ce nu pot sa ma opresc si simt ca sunt folisita i-mi spun in fiecate zi “no sa mai fac nimic pentru aceasta peroana no sa-i mai dau nimic “dar o fac ori de cite ori mio cere nu stiu ce sa fac cum sa scap de aceasta problema.??????

  19. Super articolul. Familia a dorit mereu să mă comport ca în situația descrisă și pentru că refuz sunt catalogată drept nesimțită și egoistă. Se așteaptă să fiu stoarsă de energie pentru ei, dar fiecare suntem responsabili de propria viață și nu poți să slugărești la nesfârșit. Cum ar trebui să procedez cu ei pentru a evita certurile?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *