Mergeţi în vizită la prieteni şi, de la intrare, sunteţi asaltaţi de gălăgie: câinii latră, copiii se hârjonesc şi plâng, radioul şi televizorul urlă, părinţii strigă, uşile se trântesc... Cum să nu-ţi îmbolnăveşti mintea trăind într-un zgomot continuu? Pe străzile oraşelor, în uzine, la locul de muncă, nu există decât zgomot, în natură, găsim din ce în ce mai puţină linişte şi chiar cerul a devenit acum mai zgomotos! Ne întrebăm unde să mai mergem, ca să găsim puţină linişte...
Ştiu că acest lucru pare destul de greu de îndeplinit, la început: păstrarea liniştii nu face parte din principalele preocupări ale oamenilor: ei vorbesc, strigă, răstoarnă obiecte... Nici măcar nu-şi închipuie că acest comportament le poate dăuna lor şi celorlalţi. Aşa cum sunt, aşa se şi poartă; ei sînt mândri de ei, iar anturajul trebuie să îi suporte aşa cum sunt. Iată o formă de egoism foarte dăunătoare evoluţiei.
Dimpotrivă, trebuie să fim atenţi să nu-i deranjăm pe ceilalţi cu gălăgia noastră, căci astfel devenim conştienţi, dezvoltând numeroase calităţi, delicateţe, bunătate, generozitate, armonie... Şi vom fi primii care vom beneficia de ele!
Trebuie să înţelegem bine importanţa legăturii ce există între o atitudine şi evenimentele vieţii. Eu am mare nevoie de linişte. Numai în linişte reuşesc să mă împlinesc şi să-mi pregătesc munca, îmi este greu să suport zgomotul, îl îndepărtez cât pot. Când aud zgomote, nu mai am decât o dorinţă, aceea de a lăsa totul baltă, plecând cât mai repede posibil. Bineînţeles, aceia care vin aici pentru prima oară, sînt puţin derutaţi de această linişte şi, nefiind obişnuiţi cu ea, se întreabă: "Unde am aterizat? Cred că într-o mănăstire!" De ce o mănăstire? Liniştea nu aparţine mănăstirii, ea aparţine naturii, înţelepţilor, tuturor Iniţiaţilor şi oamenilor chibzuiţi.
Cu cât evoluăm, cu atât avem nevoie de linişte. Să fii zgomotos nu este un semn bun. Mulţi oameni fac tărăboi, numai ca să fie băgaţi în seamă! Ei vorbesc tare, râd, pătrund zgomotoşi într-o sală unde lumea este instalată deja, trântesc uşile, obiectele, numai ca să pară interesanţi. A face zgomot, constituie pentru ei o modalitate de afirmare, de a-şi face simţită prezenţa. Este bine să ştie că butoaiele goale fac cel mai mare zgomot: imediat li se face simţită prezenţa! Da, mulţi oameni se aseamănă cu butoaiele goale: ei merg peste tot făcând o mare gălăgie, fapt ce le demonstrează incapacitatea şi mediocritatea.
Mă uit la oameni şi comportamentul lor îmi descoperă pe loc vocaţia, caracterul, temperamentul şi gradul de evoluţie. Totul stă scris în felul lor de a vorbi şi de a se comporta.
Unii vorbesc ca şi cum ar dori să acopere, să ascundă câte ceva, temându-se că liniştea ar putea dezvălui ceea ce ei doreau să camufleze. Imediat ce îi întâlniţi, ei vă povestesc tot felul de istorii, impunându-vă o anumită părere despre ei, despre alţii sau chiar despre mersul lucrurilor. Veţi replica că ei doresc să facă cunoştinţă mai bine cu voi. Da, dar ca să faci cunoştinţă cu cineva, liniştea este adesea mai potrivită decât cuvântul. Da, petrecând împreună câteva momente liniştite, ne putem cunoaşte mai bine, decât într-o vorbărie inutilă.
Zgomotul îl reţine pe om în regiunile inferioare ale psihicului: el îl împiedică să intre în acea lume subtilă unde mişcare devine mai uşoară, viziunea mai clară, gândirea mai creativă.
Bineînţeles, zgomotul este expresia vieţii, dar nu a gradelor ei superioare, căci el arată mai degrabă o imperfecţiune în construcţia sau funcţionarea obiectelor şi chiar a fiinţelor. Când o maşină sau aparat începe să dea rateuri, acestea sînt însoţite mereu de zgomote; iar, dacă proiectanţii se ocupă să pună la punct aparate silenţioase, aceasta înseamnă că ei sînt conştienţi că aduc prin aceasta, o adevărată schimbare: liniştea este mereu indice al perfecţiunii.
Durerea în sine este un zgomot ce ne previne că lucrurile încep să se strice, într-un corp sănătos, organele sînt liniştite. Bineînţeles, ele se exprimă, fiind vii, dar o fac în tăcere. Liniştea este semnul că totul funcţionează cum trebuie în organism. Primul scârţâit poate anunţa venirea bolii.
Tăcerea este limbajul perfecţiunii, în timp ce zgomotul este expresia unei defecţiuni, a unei anomalii sau a unei vieţi ce este încă în dezordine, anarhică şi care trebuie controlată, perfecţionată. De exemplu, copiii sînt zgomotoşi pentru că au energie şi o vitalitate copleşitoare. Dimpotrivă, vârstnicii sînt tăcuţi. Veţi spune: "Bineînţeles, este normal, vârstnicii iubesc liniştea pentru că au puţine forţe, deci zgomotul îi deranjează." Este posibil, dar s-ar mai putea ca ei să fi evoluat, şi spiritul lor să fie acum acela care îi determină să caute liniştea. Pentru a-şi depăna amintirile, reflectând, revizuind şi concluzionând, ei au nevoie de această linişte, unde se face o lucrare de detaşare, de simplificare, de sinteză.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Căutarea liniştii este un proces interior care conduce fiinţele către lumină şi o adevărată înţelegere a lucrurilor. Cu cât omul se maturizează, cu atât mai mult el înţelege că zgomotul este un inconvenient în munca sa, în timp ce liniştea este un factor de inspiraţie; astfel, el o va căuta, oferind inimii sale, sufletului şi spiritului său posibilitatea de a se exprima prin meditaţie, rugăciune, creaţie filosofică sau artistică.
Dar, multora nu le place liniştea, o suportă cu greu; ei sînt asemenea copiilor care nu se simt bine decât în zgomotul mulţimii, ceea ce dovedeşte că ei mai au încă mult de lucru pentru a-şi clădi o adevărată viaţă interioară. Chiar şi liniştea naturii îi tulbură şi când se întâlnesc, se grăbesc să vorbească ca şi cum liniştea i-ar fi deranjat: ei o simt ca pe un gol ce ar trebui umplut prin gesturi şi cuvinte. Este normal, liniştea fizică îi obligă să-şi conştientizeze propriile disonanţe şi dezacorduri interioare, de aceea frica îi copleşeşte: liniştea poate chiar să-i înnebunească. Negăsind nimic în interior, ca să se distreze şi să-şi omoare timpul, ei cad pradă, încet-încet, demonilor interiori.
Liniştea este o expresie a păcii, a armoniei, a perfecţiunii. Acela care începe să iubească liniştea, care înţelege că liniştea îi oferă cele mai bune condiţii pentru activitatea psihică şi spirituală, ajunge, încetul cu încetul, să o împlinească în tot ceea ce face: atunci când mişcă unobiect prin casă, când vorbeşte, când lucrează, în loc să facă o harababură, el devine mai atent, mai delicat, mai simplu; tot ceea ce face pare impregnat de ceva ce coboară dintr-o altă lume, o lume plină de poezie, muzică, dans, inspiraţie.
Învăţaţi să iubiţi şi să realizaţi liniştea, altfel, chiar dacă vă veţi afla într-un loc cu corpul fizic, sufletul şi spiritul vă vor fi mereu în altă parte.
Omraam Aivanhov - "Calea tăcerii"
Si eu care credeam ca o iau razna.. tot mai des ma plang de galagie. Se trosnesc vasele, se trantesc usile.. parca lumea nu mai stie sa se miste in liniste. Totul pare sa fie pe hei rup si in galagie. Vreau liniste.
…hmm ,interesanta lectura .eu am trait pin' acum la 39 de ani ,in zgomot si de curind am hotarit sa schimb aceasta 'galagie' in liniste .mi-a fost frica ca o sa am vreun shoc ca n-o sa ma acomodez si o sa vreau din nou zgomotul :) si n-o sa ma mai pot intoarce ,insa din fericire -e bine ,sint putine momentele cind am nostalgia zgomotului ,aglomeratiei ,dar nu voi renunta NICIODATA la ceea ce am reusit sa cladesc aici in liniste …
ma regasesc in lecturile tale…
numai bine!
Minunat.
Te imbratisez cu drag Ursula, cu acelasi drag cu care iti citesc si articolele.
Desi textul tau spune mult mai mult, nu am putut sa ma opresc din a ma gandi la sursa de zgomot si galagie cea mai apropiata de mine, si implicit cea mai deranjanta: vecinii mei manelisti. Asta e insa o problema pe care am rezolvat-o, cel putin la nivelul intelegerii mele. Am incercat sa inteleg ce-i face pe acesti oameni sa vina in parcare cu geamurile masinii deschise si cu maneaua preferata zguduind tablele uneori indoielnice ale bolidului.
Raspunsul pe care mi l-am dat este lipsa de iubire din viata acestor oameni. Nimeni nu i-a iubit vreodata (si daca intram in istoria familiilor lor o sa gasim acolo aproape orice, mai putin iubire), nimeni nu i-a apreciat si valorizat vreodata pentru ceea ce ei sunt: niste fiinte umane.
Pentru ca eu am vazut in ei, in stilul lor vestimentar strident, in lanturile de aur cat mai groase si vizibile, in toate accesoriile cat mai mari si mai tipatoare, niste strigate disperate dupa iubire, dupa apreciere.
Fiecare astfel de obiect striga in felul sau: "Iata-ma, priveste-ma cat sunt de frumos, cat sunt de tare, de mare, ce bine cant eu sau daca nu cant eu, uita ce bine canta Guta in masina mea. Iata cate motive sa ma apreciezi ai, cate motive de iubire!"
Atunci cand conturba in mod deliberat pe ceilalti, in opinia mea nu fac altceva decat sa strige: "Iata, exist! Degeaba va faceti voi ca nu ma vedeti, degeaba nu vreti sa stiti de existenta mea, eu ma bag singur in urechile si in vietile voastre. Ca sa stiti ca exist si ca sa ma apreciati. Chiar daca ma injurati, fiecare cuvant pe care-l spuneti este pentru mine o confirmare a existentei mele, a faptului ca sunt tare, barosan, etc. Chiar daca in timp am ajuns sa dezvolt un alt sistem de valori decat voi, fiecare cuvant pe care-l spuneti la adresa mea este o lauda in urechile mele si o confirmare a valorii mele in propriul meu sistem."
Crezi ca daca oamenii astia ar fi avut parte de iubire si de educatie ar fi ajuns asa?
Si ar mai fi un subiect de discutat, cel al galagiei din noi. Dar cred ca am depasit deja spatiul unui simplu comentariu.
Cu drag,
Radu
Radu ,mi-a placut foarte mult comentariul tau ,sint intr-u totul de acord cu tine si cind am citit am zimbit pentru ca acei 'oameni 'n-ar fi niciodata in stare sa se exprime asa cum ai scris tu ,ci doar atit 'sint barosan':)
numai bine !
Cautati pe net "ZGOMOTUL" si veti vedea cum va afecteaza auzul
Foarte frumos si adevarat articolul.
Din pacate sunt foarte putini care in jurul nostru apreciaza linistea si asta ne afecteaza si pe noi….
(vecini manelisti,nemanelisi – ca nu numai manelistii asculta muzica la maxim..si fac tot felul de zgomote sa iasa in evidenta…)
poate ca n-ar trebui sa lasam sa fim afectati atat de tare de acest zgomot. pare ca ajunge sa ne controleze prin dominatie . eu cred ca fiecare are putere in el sa se apere impotriva a ceva care i se pare prea agresiv.trebie sa descoperi doar cum . eu caut daca este frumusete in acel lucru . sau il adaptez in sinea mea la ce imi place daca nu pot face abstractie de el. hai ca doar nu e vorba despre o crima . e doar zgomot . am vazut nu de mult un film in care un baietel auzea muzica in tot (august rush)oricat de agresiv era zgomotul. poate ajuta . pace in noi toti.