Invidie, ură, nemulţumire, bârfă, răutate, frustrare, iritare...
Aproape fiecare om pe care-l întâlnesc spune că este sătul să-și trăiască viața într-o ţară în care lumea este tristă, deprimată, nefericită, în care fiecare este preocupat mai mult de viața vecinului decât de a sa proprie şi doar într-un mod excepţional îi doreşte acestuia binele... Un prieten îmi spunea că doreşte să plece din ţară deoarece "dincolo" oamenii sunt relaxaţi, senini şi iau viaţa, cu bune cu rele, aşa cum este ea. În cabinetul meu vin oameni care se plâng că s-au săturat de răutatea celor din jur şi uneori, chiar de propriile stări de furie și înverșunare. Ştirile prezintă fapte izvorâte din ură, răutate, răzbunare, între prieteni, vecini, între necunoscuţi... Chiar şi atunci când cunoaştem pentru prima dată o altă persoană, primele noastre gânduri, conştiente sau inconştiente, proiectează asupra celuilalt masca rea-voinţei.
"Aş vrea să fiu un om de zăpadă. Aş vrea să se bucure toţi copiii în jurul meu, să stârnesc zâmbetele bunicilor lor şi părinţilor ce odată au fost copii. Aş vrea să fiu un om de zăpadă pentru că trăiesc într-o ţară plină de ură faţă de orice mai puţin faţă de oamenii de zăpadă" spunea jurnalistul Mile Cărpenişan pe blogul său, cu câteva zile înainte de a părăsi această lume.
Mi se pare trist faptul că abia atunci când moare un om, cuvintele lui, idealurile lui, sunt remarcate...uneori doar pentru a se accentua drama pierderii lui, pentru a atrage atenția altora asupra frumuseții sufletului său. Dar oare la câți dintre noi ajunge cu adevărat mesajul? Cuvintele lui au fost preluate de televiziuni, de bloggeri, de oameni care l-au cunoscut şi sunt sigură că undeva în adâncul lor, fiecare persoană rezonează cu aceste cuvinte... Şi cu toate acestea, în câteva zile, vâltoarea vieţii îi va arunca înapoi în "lupta" zilnică, din care, oricum, vor ieşi perdanţi, deoarece chiar şi lupta pentru pace este un nonsens.
Şi totuşi de ce ne este atât de greu să ne creem lumea frumoasă pe care o visăm? De ce ne complacem în satisfacţiile meschine, oferite de plăcerea de a bârfi, de a ataca, de a ne răzbuna? Nu cred că există om, care încă îşi păstrează acest statut de umanitate, să poată să se simtă bine într-o lume în care, prin propriul său aport, întreţine cu bună ştiinţă o atmosferă în care viaţa este un câmp de bătălie.
Nu trăim frumos şi nici nu îi lăsăm pe alţii să o facă şi astfel ne învârtim într-o spirală negativă, în care nefericirea şi haosul predomină peste miracolul vieţii.
Ca psiholog ştiu că o persoană echilibrată şi matură din punct de vedere emoţional nu are în structura sa gânduri în care să-şi facă loc ura, răzbunarea, răutatea, dar din păcate nu prea sunt oameni care să poate fi incluşi în acestă categorie...nici chiar părinţii noştri nu sunt modele demne de urmat și uneori chiar climatul din familie este cel care ne formează o personalitate negativă, de altfel perfect adaptată realităţii în care s-a format şi societăţii în sânul căreia s-a integrat.
Ca psiholog știu că furia uneori provine din frică sau din răni emoționale nevindecate și mă întristează faptul că în loc să caute vindecarea, oamenii își provoacă unii altora și mai multă suferință. Cum ar fi dacă atunci când vedem o persoană supărată, furioasă, în loc să avem și noi aceeași atitudine față de ea, să simțim compasiune față de suferința ei?
Cu toţii aspirăm către un ideal însă se pare că refuzăm să facem primul pas pe drumul către atingerea lui. Aşteptăm întotdeauna ca, celălalt să-l facă, iar atunci când asta se întâmplă, din invidie poate, îl denigrăm, eventual îl etichetăm ironic sau, în cel mai bun caz, afirmăm că este neadaptat.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Din fericire, mai sunt persoane care îşi dau seama că este ceva în neregulă cu societatea şi cu cutumele ei (de multe ori în urma unui şoc existenţial), astfel că încep să navigheze împotriva curentului, a gregarităţii şi iau decizia să caute calea alternativă de a-şi trăi viaţa, cale presărată cu frumuseţe, pace interioară, înţelegere pentru ceea ce văd în jur şi cel mai important, cu libertatea de a-şi alege culoarea destinului. Primul pas pentru a ieși din acest marasm bulversant este conștientizarea faptului că viața de zi cu zi are o alternativă mai bună, apoi urmează asumarea responsabilității pentru a căuta această cale și odată găsită, acceptarea și integrarea ei în existența obișnuită.
Odată ajuns pe acest tărâm inefabil, nevoia de răutate, de bârfă, de judecarea a altora dispare ca şi o ceaţă efemeră şi lumina miracolului existenţei poate, în sfârşit, să lumineze cărările vieţii către un alt tărâm, în care nu doar oamenii de zăpadă bucură sufletele...
Cu drag,
Ursula Sandner
Minunat scris!