Te iubesc! Dar… te iubesc?

Iubim şi suntem iubiţi.
Mai des sau mai rar, mai intens sau mai domol şi aşezat, cu toţii trăim iubirea ca pe un sentiment cu adevărat înălţător, care aduce lumină, bucurie, plăcere şi deschidere în viaţile noastre. Iubim sau cel puţin căutăm iubirea pentru că resimţim această nevoie până în sau din străfundurile fiinţei noastre. Iar în această căutare a iubirii, intrăm sau ne lăsăm atraşi în relaţii. Căutăm şi alegem (sau culegem) acei parteneri lângă care credem că putem trăi cât mai deplin acest sentiment.
Motivaţia atracţiei resimţite faţă de partener este un parametru variabil, având reprezentări mentale diferite pentru persoane diferite. Poate fi vorba de atribute reale ale celuilalt (fizice, intelectuale sau comportamentale) sau de proiecţii (însuşiri ale celui ce iubeşte, atribuite subiectului iubirii sale).
 
De-a lungul timpului am chestionat numeroase persoane, de ambele sexe, asupra motivaţiei iubirii lor. Intrebarea centrală a acestui mini-interviu a fost următoarea: „Personalitatea persoanei iubite, ca ansamblu al însuşirilor şi atributelor sale reale, reprezintă un întreg, reprezintă 100%. In momentul în care ai realizat că iubeşti această persoană, ce procent din personalitatea sa, din totalul atributelor sale reale, consideri că cunoşteai?”
Răspunsurile au fost cuprinse toate între 5% şi 30%. Cu alte cuvinte, în momentul în care respondentul a realizat că iubeşte cealaltă persoană, cunoştea 5-30% din însuşirile reale ale celeilalte persoane.
 
Trebuie să menţionez aici că majoritatea celor întrebaţi au avut un insight în acest moment, exprimat în general prin cuvintele: „ciudat, nu-i aşa, că o (îl) cunoşteam atât de puţin şi totuşi o (îl) iubeam!”. Da, aşa şi pare, ciudat. Explicaţia este că mintea noastră nu lasă lucrurile aşa, şi nici nu lucrează cu spaţii goale de informaţie, ci umple cele 70-95% goale cu propriile noastre proiecţii. Ce reprezintă acestea? Atribute, însuşiri, calităţi ale propriei noastre persoane, pe care le atribuim persoanei iubite. Atunci, în acele momente, mintea noastră consideră că persoana iubită are şi ea aceleaşi atribute pozitive pe care le avem şi noi înşine şi le proiectează asupra acesteia.
„Wow!”
„Da. Deci din întregul pe care îl iubeai, peste 70% erau lucruri din tine pe care doar le proiectai asupra celeilalte persoane şi cu mult mai puţine erau cele ce ţineau direct de aceasta. Aşa că acum am să te întreb: de fapt, pe cine iubeai?”
„Păi dacă cele mai multe dintre lucrurile pe care le iubeam la celălalt erau de fapt ale mele, cred că de fapt mă iubeam pe mine!”
Cam aşa ceva ni se întâmplă atunci când ne îndrăgostim: ne iubim propria stare pe care o obţinem atunci când suntem în relaţie şi aproape de celălalt. Şi cum ar putea oare să nu ne placă asta, când ceea ce relaţia „scoate” din noi este tot ceea ce avem mai pozitiv şi mai frumos?
Atât timp cât vom resimţi şi vom trăi aceeaşi stare de bine, de plăcere, de confort şi de siguranţă lângă partenerul nostru, relaţia va dăinui.
Dar timpul trece şi interacţiunea cu partenerul scoate la iveală atribute reale ale acestuia, unele considerate drept calităţi iar altele drept defecte. Iar aceste realităţi clare despre partener încep să înlocuiască în percepţia noastră acele proiecţii cu care l-am investit anterior, când încă nu-l cunoşteam atât de bine. Acest proces de înlocuire a proiecţiilor cu datele certe nou obţinute se continuă, aproape automat, cu o analiză comparativă: ce am şters (proiecţia) şi ce am adăugat în loc?
Atât timp cât noile date care vin să înlocuiască proiecţiile iniţiale nu diferă prea mult de acestea, vom obţine şi vom simţi în continuare aceeaşi stare de bine şi de confort în relaţie. Dacă în schimb diferenţele sunt mari, în sensul că înlocuim „calităţi” cu „defecte”, starea pe care o resimţim în relaţie începe să se modifice. Nu mai e atât de bună, atât de intensă, nu mai e atâta confort sau siguranţă. Cu cât modificarea este mai de amploare, cu atât dorinţa de a fi în relaţie scade, până când, atunci când scădarea depăşeşte un prag individual de acceptabilitate, dorinţa dispare şi relaţia fie se rupe, fie se transformă în orice altceva decât iubire.
 
Poate că aţi auzit uneori, în jurul vostru, persoane care după o perioadă variabilă de trăire intensă a iubirii (săptămâni, luni, mai rar ani) spun consternaţi: „Doamne, parcă am fost orb/oarbă! Cum de nu am văzut toate astea de la început?”. Nimeni nu ar trebui să se învinovăţească, acest mecanism al proiecţiilor explică totul.
Dacă relaţia nu se rupe, de aici înainte, rămânerea în relaţie fie devine un calvar, o povară, fie se transformă într-un compromis, în care fiecare partener dă ceva şi primeşte ceva, un beneficiu care să nu necesite iubire şi care să fie totuşi mulţumitor, compensator pentru efortul de a rămâne în relaţie şi de a da mereu ceea ce cere partenerul.
Nimic din ce am descris mai sus nu are menirea de a „strica” trăirea minunată a iubirii. Nici nu ar putea face aşa ceva. Poate fi însă un reper de care să ţii seamă atunci când, încă la începutul unei relaţii, te pregăteşti să iei hotărâri importante pentru viitor.
Nimic mai frumos pe lume decât să spui te iubesc!
Dar… te iubesc?
 
 
Sursa articol Radu Albota

 

6 comentarii pentru “Te iubesc! Dar… te iubesc?

  1. da da …asa este…e frumos sa iubesti…dar totodata fara respect…iubirea nu are nici o valoare…cum se spune dragostea trece..dar daca e cladita pe respect ..poate dainui…parerea mea..:)

  2. Multumesc.Este un articol curajos si de mare bun simt.Problema e mereu aceeasi:trebuie sa te modelezi si sa ceri de la sinele tau.Interiorul inaintea exteriorului.Iubirea este un inside out, da, mai mult o proiectie a noastra in afara decat o realitate.De aici necesitatea de a nu cere inainte de a oferi.Vorbesc despre mine acum. Sunt atat de uimita de faptul ca procedez fara incetare gresit, in sens invers, desi stiu cutumele, teoria.Incalc zilnic cele mai elementare porunci interioare ale mele personale.De aceea ma bucur nespus cand le vad scrise in articolele dumneavoastra, intrucat astfel capata mai mare forta.

  3. Dificila intrebare, caci noi nu ne cunoastem bine nici pe noi insine, darmite sa mai pretindem ca il cunoastem bine pe celalalt. Si totusi simtim nevoia sa iubim. Nevoia de iubire este, de fapt, nevoia de implinire. Ceva ne lipseste daca nu iubim, simtim un gol in sufletul nostru atunci cand nu reusim sa avem sentimente de afectiune, de iubire. Senzatia de plutire, de inaltare ne paraseste, sufletul devine posac, rutina pune rugina in inima, realitatea se dezgoleste de mister si farmec. In aceasta trista situatie daca daruim doar un strop de iubire alchimia vietii se va schimba total. Daruind iubire sufletul renaste!

  4. In mare parte adevarat. Cu o mica observatie pe margine: Cred ca e bine sa se faca distinctie intre indragostire si iubire. Indragostirea e acea perioada oarba cand nu il cunosti, dar il „iubesti”. Te atrage.Vrei sa petreci cat mai mult timp cu celalalt. Spun unii ca trece intr-o perioada de la cateva zile la doi ani, daca nu apare intre timp iubirea. Indragostirea nu are nimic generos. „Te vreau!” Asa ca te poti intreba pe drept: „Pe cine iubesc?”
    Iubirea este un sentiment, are stabilitate in timp. Il iubesti pe celalalt desi il cunosti, cu bune, cu rele. Nu depinde de calitatile lui ci de puterea ta de daruire, de continere a celuilalt. Nu te iubesc pentru ce imi oferi, ci pentru ca te iubesc. Pot sa te iubesc, chiar daca tu nu ma iubesti. Ma doare durerea ta, ma bucura bucuria ta.

  5. Cuvinte de imprumut in societatea romaneasca de azi. Familii cladite pe conceptul de pozitie sociala sau acumulare pecuniara. Evul Mediu modern.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.