„Reactia la Stres” şi Sanatatea

Noi înfruntăm evenimente stresante foarte des, sub forma perturbaţiilor exterioare, ce pot crea reacţii emoţionale puternice (probleme de muncă, financiare sau în familie, agitaţie în trafic, pierderi ale fiinţelor dragi, schimbări de reşedinţă, termene scadente, poluare, o proastă nutriţie etc.) sau în cazuri extreme, traume fizice. Este foarte important să ne dăm seama că dacă un eveniment extern declanşează stresul, nu el este cauza.

Ceea ce determină apariţia stresului este percepţia noastră asupra perturbaţiei, ca pe o „posibilă ameninţare”, urmată de o reacţie emoţională puternică. Aceeaşi perturbaţie poate constitui un factor stresant pentru o persoană, dar nu şi pentru alta, căci totul depinde de părerea, judecata, personalitatea şi de reacţia emoţională a individului. Sursa principală a stresului nu este mediul extern, este reacţia noastră conştientă sau subconştientă, la mediul extern. Stresul nu este produs de evenimentele exterioare, el este produs chiar de evenimentele interioare, de interpretarea şi de reacţia noastră.

„Reacţia la stres” este un eveniment psihosomatic în adevăratul sens al cuvântului, („psyche” înseamnă „minte” şi „soma” înseamnă „corp”) condiţionat de minte, care îşi reflectă simptomele în corp. Evenimentele externe declanşează în minte o reacţie emoţională, ce devine internă sau se înmagazinează ca o tensiune fizică (biologică) sau stres, în corp. Aici noi vedem cum psihologia şi sistemul nostru biologic sunt legate în mod intim şi nu pot fi excluse sau separate. Cercetările ştiinţifice, nu contează cât de sofisticate sunt ele, dacă se concentrează numai asupra nivelului fizic (biologic), vor lucra mai degrabă cu simptomele decât cu sursa. „Reacţia la stres” este strâns legată de reacţia „luptă sau fugi”.

Comentariu ştiinţific

Reacţia „luptă sau de fugi” este un fenomen biologic bine documentat, apărută ca urmare a evoluţiei şi este prezentă atât la oameni cât şi la animale, fiind de maxim ajutor atunci când individul stă faţă în faţă cu primejdia (ca şi cum ar sta în faţa unui tigru). În terminologia comună, creşte adrenalina, această reacţie ajutând individul să facă faţă primejdiei într-un timp minim. Evoluţia aşteaptă de la individ ca el să se protejeze de acţiuni ameninţătoare („să lupte”) sau să acţioneze pentru a le evita („să fugă”), în cel mai scurt timp posibil. Creierul primeşte semnalul „primejdie” şi trimite rapid mesaje în corp. În creier se eliberează atunci o substanţă numită factor corticotropin (CRF), care determină producerea hormonului corticotropină (ACTH) de către glanda pituitară, glanda conducătoare a creierului, aflată chiar dedesubtul hipotalamusului, în creierul mijlociu. ACTH circulă în sânge şi stimulează glandele suprarenale.

Glandele suprarenale se află în partea de sus a fiecărui rinichi şi eliberează doi hormoni: adrenalina şi cortizonul, care au două efecte majore:

1. Circulă în sânge şi ajung la fiecare celulă din corp, fapt ce conduce la sporirea ritmului metabolismului general al celulei, pregătind-o pentru o activitate crescută.

2. Asigură energia necesară unei activităţi musculare sporite. Energia suplimentară este adusă de către adrenalină – care îmbunătăţeşte respiraţia (intră mai mult oxigen în organism) şi creşte pulsul şi presiunea sângelui (este furnizat mai mult sânge celulelor), şi de către cortizon – care determină ficatul să elibereze glucoza şi lipidele în sânge. Ca rezultat al acestei activităţi rapide, corpul are mai multă glucoză şi mai multe lipide – deci energie – şi mai mult oxigen disponibil (pentru a arde „combustibilul”), în timp ce o cantitate mai mare de sânge este împinsă în creier şi în musculatură. Organismul este mai alert (oarecum excitat), cu tonusul muscular crescut (sub tensiune), cu alte cuvinte corpul se pregăteşte pentru a suporta activitatea musculară dificilă, prin concentrarea tuturor resurselor sale interne către ameninţarea exterioară imediată.

Dacă problema poate fi rezolvată prin „luptă sau fugi”, soluţia însăşi previne stresul şi funcţiile corpului încep să se îndrepte spre normalizare. După ce încetează eliberarea adrenalinei, cortizonul este încă eliberat, pentru a stimula conversia glucidelor şi a proteinelor în energie, ca astfel corpul să aibă o cantitate suficientă de energie, după ce glucoza s-a epuizat. Aceasta dă corpului o rezistenţă suplimentară, pentru a compensa consecinţele fiziologice ale reacţiei „luptă sau fugi”. Mai târziu, încetează şi eliberarea cortizonului, echilibrul fiind restabilit. Astfel reacţia „luptă sau fugi” apare a fi benefică; ea alertează organismul şi îi furnizează o putere suplimentară; după o reacţie scurtă şi câteva faze de rezistenţă, toate funcţiile corpului se reîntorc la normal.

Când individul nu poate lucra eficient cu perturbaţia prin luptă sau fugi”, el rămâne neputincios. Nefiind în stare să fugă de perturbaţie sau să o elimine, individul continuă să fie expus tulburărilor, reacţiile sale emoţionale se transformă în emoţii negative, iar emoţiile negative creează nelinişte în corp, ce necesită a fi eliberată. Negăsind un canal disponibil, emoţiile negative nu pot fi eliminate şi atunci individul este nevoit să lucreze atât cu perturbaţia, cât şi cu emoţiile proprii, dar neputând face faţă celor două solicitări, devine neajutorat fizic şi emoţional. Neajutorarea fizică îi ţine corpul (sau anumite părţi) ÎNCORDAT (sub tensiune), aşa cum a fost declanşat în faza luptă sau fugi”. Individul este gata să acţioneze, dar fără o soluţie, el nu izbuteşte şi îşi păstrează automat încordarea, în timp ce slăbiciunea sa emoţională menţine corpul excitat (în panică).

Deci, sistemul este activat atât fizic cât şi emoţional, într-un timp acceptabil, însă emoţiile negative asociate cu tensiunea din părţile corpului, creează o condiţionare între emoţie şi încordare, numită interiorizarea emoţiilor. Atât timp cât emoţiile negative sunt prezente şi tensiunea asociată va fi prezentă. Interiorizarea emoţiilor este cea mai primitivă, dar şi principala reacţie a unui organism expus la stres acut sau cronic şi se dezvoltă pe diverse grade şi nivele. De observat este că, emoţiile negative declanşate prin perturbaţii externe, sunt cauzate de o reacţie internă. Individul nu poate evita emoţiile negative şi sfârşeşte prin a le păstra în interiorul său, ca şi tensiunea asociată lor. Nefiind eliminate, ele se blochează şi au consecinţe periculoase. Aceasta este „reacţia la stres”. Răspunsul la stres este întotdeauna extern, neobişnuit şi prelungit. Excitaţia continuă ca şi încercarea corpului de a crea un echilibru, consumă energia vitală („combustibilul de rezervă”) conducând la o stare de epuizare şi sistemul fiziologic începe să cadă. Dacă nu este nici o schimbare în bine, stresul rezultat în sistemele fiziologice, tensiunea şi lipsa de energie vitală, conduc la boli majore şi fatale.

În acest punct, „reacţia la stres” nu este mai lungă decât răspunsul „luptă sau fugi”, dar este o reacţie periculoasă. Observăm că în timp ce răspunsul „luptă sau fugi” este indus din afară, „reacţia la stres” este indusă intern. În luptă sau fugi” individul încearcă să scape de perturbaţie (încercând să o elimine), în timp ce „reacţia la stres” este în primul rând atitudinea sa faţă de emoţiile negative, pe care trebuie să le elimine şi este incapabil să o facă, interiorizându-le. Aceasta este o stare a autodistrugerii.

„Reacţia la stres” este asociată cu perioade lungi de excitaţie a organismului. Întregul corp sau anumite părţi din el, sunt tensionate şi excitate. Datorită excitării prelungite, cortizonul continuă să fie produs dincolo de faza de rezistenţă dorită. Constant este utilizat mai mult combustibil (lipide şi glucide). În mod suplimentar, cortizonul se ataşează direct de receptori, în limfocite (celule ale sistemului imunitar) şi conduce la afectarea funcţionării lor, slăbind sistemul imunitar. Mai mult, cortizonul interferează cu serotonina (un neurotransmiţător) în creier şi aduce depresie şi nelinişte. Sunt implicate şi alte părţi ale sistemului endocrin şi cu cât excitaţia organismului continuă şi hormonii încep să se epuizeze, mintea începe să fie superactivată (sau epuizată sau deprimată), iar muşchii devin mai încordaţi.

Pe scurt, „reacţia la stres” pe termen lung, goleşte de energie corpul, reduce imunitatea, secătuieşte sistemul endocrin şi înăbuşă funcţionarea neurotransmiţătorilor în creier. Rezultatul este oboseala şi depresia, dar asta nu se opreşte aici. „Reacţia la stres” slăbeşte funcţionarea organelor vitale, din cauza sărăcirii lor în vitamine hidrosolubile (inclusiv vitamina C şi B) şi minerale esenţiale, cum ar fi ionii de magneziu şi de potasiu. Când celulele corpului pierd potasiu, ele funcţionează mai puţin eficient şi chiar mor. „Reacţia la stres” suprasolicită inima şi vasele de sânge, conducând la slăbirea funcţionării lor şi în cele din urmă epuizează glandele suprarenale şi producţia lor de cortizon. Când aceasta se întâmplă, celulele corpului nu mai primesc suficient combustibil din glucoză (condiţie cunoscută ca hipoglicemie), lipide şi proteine.

Cel mai important este faptul că „reacţia la stres” implică interiorizarea emoţiilor negative prin tensionarea anumitelor părţi ale corpului. Prin repetiţie, această stare devine o condiţionare între emoţiile negative şi tensiunea din părţile corespunzătoare. Tensiunea continuă să fie declanşată (în mod subconştient) şi este simţită prin emoţie, chiar atunci când perturbaţia nu mai există demult, deoarece persistă încă gândul existenţei sale. (Această condiţionare este denumită de obicei interiorizarea emoţiilor şi se simte chiar în stomac.) Tensiunea extremă în părţile corpului le secătuieşte de energie vitală, căci este folosită o cantitate considerabilă de combustibil, pentru a menţine tensiunea constantă. Când energia vitală este folosită pentru a menţine încordarea, prea puţin din ea rămâne pentru a asigura funcţionarea vitală a corpului (a membrului sau organului), deci celulele încep să moară şi boala apare în acea parte a corpului.

Aşa cum am văzut, în „reacţia la stres” stresul emoţional precede stresul fiziologic şi aceasta se traduce asupra organului ţintă, printr-o eventuală boală (exemplul clasic este ulcerul). „Reacţia la stres” este răspunsul primar al individului, din cauză că este direct legat de reacţia „luptă sau fugi”. În alte cazuri, „reacţia la stres” (pe care o putem numi şi interiorizarea emoţiilor negative) poate fi urmată de mecanismul de autoapărare fiziologică.

În esenţă, „reacţia la stres” este autodistructivă şi (în mod subconştient) sinucigaşă. Ea are ca scop să epuizeze şi să termine sistemul pe care l-a ţintit. Energia vitală aduce viaţa, în timp ce „reacţia la stres” îndepărtează viaţa şi doreşte să aducă moarte. Disfuncţia datorată stresului este izvorul sau cauza principală şi comună a tuturor bolilor, deoarece ea sărăceşte energia vitală şi imunitatea, astfel încât corpul devine vulnerabil la boli.

Odată ce „reacţia la stres“ se cronicizează, boala (sau simptomul) conduce la o reacţie de durată ce determină ca acea parte a corpului să rămână încordată. Pur şi simplu, în timp ce acest organ sau combinaţie de organe (care sunt sub tensiune) pierde energia vitală din cauza încordării, alte părţi ale corpului trebuie să facă faţă prin energia lor, la menţinerea în organism a unei stări funcţionale sănătoase. Corpul este un mecanism ce îşi menţine funcţionarea vitală datorită lucrului colectiv al sistemelor sale, căci un dezechilibru într-o parte va afecta alte părţi sau întregul corp.

Din fericire, „reacţia la stres” poate fi evitată sau îndepărtată şi toate bolile pot fi vindecate, inclusiv cele ascunse, legate de imunitate. Capacitatea fiinţei umane de a învinge boala este remarcabilă. A vindeca o boală datorată tensiunii interne şi emoţiilor negative asociate, necesită de fapt, eliberarea acestora. Dacă numai o tensiune este eliberată şi emoţiile negative continuă, ele conduc la formarea unei noi tensiuni interne, subconştientul fiind condiţionat de cele două. Pentru a vindeca orice boală, este necesar aşadar să eliminăm „reacţia la stres” şi tensiunile asociate, putand face acest lucru apeland la psihoterapie sau la alte metode alternative de tratament.

P.S. Următoarele simptome sau afecţiuni sunt cunoscute ca fiind legate de „reacţia la stres”:

I. Sistemul nervos central

Anxietatea, Depresia, Oboseala, Durerile de cap

II. Sistemul cardiovascular

Funcţionarea deficitară a inimii (poate cauza anghina), Contractarea vaselor de sânge periferice, Hipertensiunea

III. Sistemul digestiv

Stomacul deranjat, chiar şi ulcerele, Diareea, Gastritele, Ulcerele peptice, Sindromul Bowel (probleme intestinale), Rănile dureroase în gură

IV. Sistemul respirator

Astmul

V. Sistemul muscular-osos.

Tensiunile în muşchii scheletici şi în articulaţii, Predispoziţia la artrite; boli degenerative

VI. Sistemul imunitar

Slăbirea sistemului imunitar, Răcelile comune, Bolile virale, Bolile autoimunitare, Alergiile, Malignizarea celulelor – cancer

VII. Sistemul endocrin

Dezechilibrele menstruale, Dezechilibrele tiroidei (subactivare, supraactivare, tiroidite), Hiperfuncţionarea suprarenalei

VIII. Sistemul reproducător

Infertilitatea, Menstruaţiile neregulate, Simptomele de tensiune premenstruale, Ejacularea precoce, Impotenţa

IX. Pielea

Eczemele, psoriazisul, urticariile

X. Bolile generale

Diabetul, Degeneraţia ţesuturilor, Accelerarea procesului de îmbătrânire


Extras din Cartea "Energia Universală - O cercetare sistematică şi ştiinţifică" , autor dr. Bedri C. Cetin

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.