Psihologia si spiritualitatea – diferentiere si integrare

Atunci cand omul modern ajunge intr-un punct in care nu se simte confortabil cu sine, cand viata nu-i mai da satisfactiile dorite si cand nu stie cum sa mearga mai departe, are la dispozitie mai multe mijloace care sa-l ajute sa-si raspunda la intrebarile existentei. O varianta este sa caute ajutor la psihologi, psihoterapeuti sau in cazurile extreme la psihiatrii, iar o alta optiune este sa caute sprijin in religie, spiritualitate sau orice fel de alte tehnici care-i pot usura povara vietii.

Explorarea psihologica a eului si gasirea cauzelor care au dus la tulburarile resimtite si apoi depasirea lor sunt apanajul psihoterapiei, iar telul spiritual este depasirea frontierelor eului si cautarea raspunsurilor intr-un registru transpersonal.

De-a lungul timpului, atat din experienta mea directa cat si observatiile facute de alti autori, sunt persoane care cauta izbavirea prin metode mai mult sau mai putin spirituale ca si metoda de a evita sa se confrunte cu problemele de ordin psihologic. Multi membrii ai diferitelor comunitati spirituale folosesc practica spirituala pentru a șunta sau evita rezolvarea unei „situatii nefinalizate”, in plan personal sau emotional. Aceasta dorinta de a ne elibera de structurile pamantesti care par sa ne tina captivi – structurile karmei, conditionarea, corpul, forma, material, personalitatea- este de mii de ani un motiv central al cautarilor spirituale.

De aceea, apare adesea aspiratia de a folosi practica spirituala pentru a ne ridica deasupra problemelor emotionale si personale – toate acele situatii si nefinalizate care ne trag inapoi cum ar fi - sentimentele de vinovatie sau de rusine, agresivitatea si furia, depresia, anxietatea, tulburarile de personalitate si de comportament, dependentele, evitarea asumarii responsabilitatii pentru consecintele faptelor noastre, etc.. “Spiritualitatea” inteleasa gresit le induce oamenilor ideea ca toate aceste lucruri pot fi depasite prin diferite ritualuri sau practici si ceea ce face de fapt este doar ca ii indeparteaza de rezolvarea acestor probleme, iar ele reapar in noi si noi forme de-a lungul vietii lor.

John Welwood numeste aceasta tendinta de a evita sau a transcende prematur nevoile, emotiile si sarcinile de invatare fundamental umane șuntare (by-pass) spirituala.

Șuntarea spirituala este in mod special tentanta pentru cei care au dificultati in asumarea provocarilor evolutive din viata. In timp ce lupta sa se descopere pe ei insisi, multi oameni iau contact cu invataturi si practici spirituale care ii indeamna sa renunte la sine. Ca urmare, ei ajung sa foloseasca acele spirituale pentru a-si crea o noua identitate „spirituala” care este de fapt o veche identitate disfunctionala, bazata pe evitarea problemelor psihologice nerezolvate, mascata de un ambalaj nou.

Astfel, angajarea in practicile si invataturile spiritual poate deveni o modalitate de a intari vechile mecanisme de aparare. De exemplu, cei care au nevoie sa se considere deosebiti vor sublinia adesea unicitatea descoperirilor sau practicii lor spirituale sau relatia deosebita cu “guru-ul” lor sau invatatura lor, pentru a-si alimenta simtul propriei valori. Multe dintre “primejdiile cu care este presarat drumul” – cum ar fi narcisisul, infatuarea (idei delirante de grandoare), materialismul spiritual (folosirea ideilor spiritual in interes personal), gandirea de grup (acceptarea necritica a ideologiei de grup)  - rezulta din incercarea de a folosi spiritualitatea pentru a compensa lacune de dezvoltare.

Șuntarea spirituala este o tendinta prin care oamenii incearca sa evite ceea ce este dificil sau neplacut, cum ar fi framantarile unui eu slab: daca nu te simti suficient de puternic pentru a face fata greutatilor vietii, gasesti modalitati de a-ti transcende trairile personale. Aceasta este o capcana majora a caii spirituale, in special pentru occidentalii moderni. Incercarea de a evita confruntarea cu problemele nerezolvate ale personalitatii conditionate ne transforma in prizonierii acestora.

Capcana subtila a psihoterapiei este aceea de a ne fixa si crampona de eul nostru si cunoasterea sa. Unii oameni sunt atat de fascinati de explorarea sentimentelor, arhetipurilor, visurilor si relatiilor lor, incat sunt complet absorbiti de a continua sa lucreze asupra propriului lor material psihologic. Insa identificarea acestei explorari interioare cu calatoria ultima o poate trasforma intr-un impas egocentric. Dupa cum remarca Freud, mlastina nu poate fi secata niciodata. Concentrarea continua pe starile interioare sau conflictele din structura personalitatii noastre poate deveni o capcana subtila care ne impiedica sa vedem dincolo de personalitate.

La omul modern intalnim din pacate cea mai frecventa tendinta si anume aceea de a ne desensibiliza fata de experienta personala si fata de chemarea spirituala. Majoritatea oamenilor are o latura care ar prefer sa ia lucrurile prea in serios, sa se refugieze in rutina si sa duca o viata pe cat posibil lipsita de eforturi si provocari. Aceasta conduce la cele mai frecvente dependente din Occident – de televizor, de public spectator sau jucator infocat de sporturi, de consum excesiv de alcool si droguri, ca modalitati de anesteziere si evitare a brutalitatii vietii.

Aceste trei capcane majore- Șuntarea spirituala, preocuparea egocentrica si distractia desensibilizanta – pot fi contracarate prin valorificarea anumitor resurse fundamentale continute in dimensiunile fiintei umane.

Daca ne concentram doar asupra preocuparilor noastre existentiale, ne vom impotmoli, vom intra adanc in noroi, vom ramane legati de pamant. In acelasi timp, daca nu tinem cont de nevoile noastre pamantesti, devenim deconectati, pierduti printre stele, imaturi si iresponsabili, cu capul in nori. Iar daca incercam sa evitam trairea bruta si sensibilitatea inimii, vom ramane prizonieri in armura caracteriala, pe care am elaborat-o initial ca sa ne protejam centrii de sensibilitate vulnerabili.

Scopul esential al practicii spirituale este sa ne elibereze de atasamentul de o structura a sinelui ingusta si conditionata, insa pentru a indeplini acest deziderat trebuie mai intai sa avem o structura a sinelui cunoscuta si „prelucrabila”. Multi oameni isi traiesc cea mai mare parte a vietii reiterand inconstient tipare denaturate din copilarie. Recunoasterea, lucrul cu ele si depasirea acestor tipare inconstiente reprezinta baza pentru dezvoltarea unei individualitati autentice care nu actioneaza impulsiv, sub efectul unor tendinte conditionate din trecut: imagini de sine restrictive, nevoi negate, autopedepsire, scenarii din copilarie, tipare interpersonale disfunctionale, frica de a iubi si de a pierde iubirea. Acest demers este in primul rand unul psihologic, nu spiritual.

Sa fii uman pe deplin inseamna sa cunosti si sa construiesti punti intre pamant si cer, forma si vid, materie si spirit. Iar umanitatea noastra se exprima prin profunzimea si receptivitatea simtirii care se nasc la intersectia acestor poli.

(Dupa John Welwood)

Cu drag,

Ursula

 

3 comentarii pentru “Psihologia si spiritualitatea – diferentiere si integrare

  1. excelent articol , clarificator si in acelasi timp costructiv , „extremismul”.. cum gandire , actiune intodeauna a creat haos , echilibrul chiar si informational in idee poate ,ajuta mult . felicitari :)

  2. Omul se afla cuprins intre cer si pamant ca intre doi poli ai unui magnet. Daca da drumul la unul din ei , curentul nu mai trece.Omul fie ca se volatilizeazaintr-un fals spiritualism, fie se inamoleste in materie.El isi traieste contradictia care constain a pretinde absolutul si a fugi de el.Il pretinde pentru ca este plamadit din el, fuge pentru ca asteapta ca existenta sa il ofere. Nu il cauta in el insusi , ci in exterior, asteptandu-l de la timp. Iar cand in aspectul ei temporal , clipa ii aduce o bucurie, Omul ii cere sa aiba valoarea eternitatii. Omul fuge de prezent si astfel guge de sine, se distruge. nU E FECUND DECAT CEL CE SE DESCHIDE UNOR CAMPURI DE CONSTIINTA DIFERITE.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.