De obicei numele lui Alfred Adler este asociat cu psihanaliza, care pentru mulţi nu este de conceput fără faimosul ei triumvirat: Freud, Adler şi Jung. În realitate însă ambiţiosul concetăţean al părintelui legitim al psihanalizei nu a fost mai mult decât unul dintre efemerii „tovarăşi de drum” ai lui Sigmund Freud, fără a fi şi un psihanalist în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că într-o vreme a îndeplinit funcţia de preşedinte al Asociaţiei Psihanalitice din Viena. Adler nu a practicat niciodată psihanaliza, Freud însuşi s-a vazut obligat să facă precizarea că Adler „nu are nimic comun cu psihanaliza”, că el a avut încă de la început propriul său „sistem”, doctrina sa, pe care încerca să o substituie psihanalizei.
Adevărul este că „psihologia individuală” profesată de Adler nu se încadrează şi nici nu s-ar putea încadra în psihanaliză, nici ca teorie, nici ca practică, aşa cum lucrul este în bună măsură posibil cu „psihologia analitică” a lui Carl Gustav Jung. Dar cum concepţia lui Adler s-a dezvoltat paralel cu psihanaliza, stabilind cu aceasta şi relevante puncte de contact, ea poate fi considerată drept o concepţie parapsihanalitică, cunoscându-se ca etimonul „para” înseamnă în greceşte „în afara” sau „pe lângă”, „vecin”. Parapsihanaliză se dovedeşte şi socioanaliza lui Jacob L. Moreno, care i-a şi fost elev lui Freud la Viena, înainte de a emigra în America. Moreno nu scapă nici o ocazie de a-şi revendica meritul „inversării tehnicii psihanalitice”, faptul de a fi terminat cu „era verbală” simbolizată de „divanul freudian”, spre a orienta personalitatea totală a pacientului spre acţiunea spontană, pe care el o consideră mult mai grăitoare şi mai eficientă în plan psihoterapeutic. Este ceea ce azi se cunoaşte sub numele de „psihodrama” lui Moreno, acesta fiind, alături de Adler, cel mai notabil „parapsihanalist”.
Aşa cum despre Freud s-a spus că a descoperit „complexul lui Oedip” pentru că el însuşi a avut o mamă cu două decenii mai tânără decât tatăl său şi a crescut într-o familie în care el era unchi al unor persoane mai în vârstă decât dânsul (copiii unora dintre fraţii săi vitregi), tot aşa descoperirea lui Adler privind inferioritatea constituţională a unor organe, care dezvoltă în suprastructura psihică un „sentiment de inferioritate” declanşator al luptei pentru obţinerea superiorităţii, a fost pusă pe seama deficienţelor organice ale autorului, explicaţie pe care, de altfel, chiar o autorizează. Adler a fost un copil firav, rahitic, peste măsură de bolnăvicios, aşa încât în mintea lui s-a înfiripat încă din copilărie gândul de se face medic pentru a „lupta contra morţii”. Dar nu numai „inferiorităţile” fizice l-au stimulat la „compensări ambiţioase”, ci şi unele considerente de ordin spiritual.
Alegând exemple care să ilustreze teoria sa a „sentimentului de inferioritate” şi a „compensării” subsecvente (şi chiar a „supracompensării”), Adler pare a se aşeza în compania unor celebrităţi ca Homer, Demostene, Milton, Beethoven sau Dostoevski. De altfel, de Freud se va separa (o primă tentativă a făcut şi în 1904) pentru că avea senzaţia că îi este subaltern, pe când el se voia, în inconştientul său, un „spiritus rector”. Intuindu-i ambiţiile, Freud l-a înscăunat preşedinte al Societăţii psihanalitice, dar Adler nu era omul care să se mulţumească cu „compensări” minore. În 1911 el a iniţiat o îndrăzneaţă mişcare strategică, redactând o acerbă critică a teoriei sexualiste a vieţii psihice, critică care atingea tocmai punctele nevralgice ale psihanalizei freudiene din acel timp.
Pe când Freud a preluat de la Nietzsche mai ales ideea primatului sexualităţii şi afectivităţii, ca şi conceptul de refulare, Adler şi-a axat concepţia pe teoria nietzscheeană a „voinţei de putere”, adaptând-o la propria sa teorie a căutării obstinate a superiorităţii şi aşa-zisului „protest viril” caracteristic femeilor care nu-şi acceptă condiţia de inferioritate, nici sub raport biologic, nici sub raport social. „Voinţa de putere şi voinţa de a se face remarcat ale lui Nietzsche – scrie el în Cu privire la caracterul nevroticilor (1912) – exprimă în fond acelaşi lucru ca şi concepţia noastră care, pe de altă parte, se apropie de cea a lui Fere şi de a câtorva autori mai vechi, după care sentimentul de plăcere ar fi expresia unui sentiment de putere, în vreme ce sentimentul de neplăcere ar decurge dintr-un sentiment de neputinţă”.
Adler susţine că orice om (nu doar nevroticii sau psihoticii) are tendinţa de a-şi disimula sentimentul de inferioritate îndărătul unor ficţiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor satisfacţii visate, etc.
De îndată ce Freud a emis părerea că în lucrarea lui Adler Cu privire la caracterul nevroticilor inconştientul apare doar „ca o curiozitate psihologică”, fără nici o legătură cu ansamblul „sistemului” adlerian, şi că, de altfel, Adler era prea puţin apt să opereze cu materiale furnizate de inconştient, adesea a fost pusă la îndoială dimensiunea abisală a „psihologiei individuale”. Clifford Allen va afirma categoric că dacă Adler „recunoaşte inconştientul, aceasta nu înseamnă, pentru el, nimic”. Englezul este de părere că psihologia lui Adler este esenţialmente o egopsihologie, adică un studiu al proceselor psihice conştiente, fondatorului psihologiei individuale fiindu-i indiferent dacă un fenomen psihic este conştient sau nu. Însă în urma unor prelegeri, prin care Adler urmărea să-şi expună cât mai clar şi exact concepţia, el admite în mod explicit existenţa şi funcţiile inconştientului, contestând chiar şi atenţiei caracterul ei ca proces psihic propriu conştiinţei. „ Cu toate că – scrie el – atenţia conştientă se obţine, într-o anumită măsură, prin constrângere, forţa propulsivă a atenţiei nu rezidă în conştiinţă, ci în interes, iar acesta ţine în cea mai mare parte de sfera inconştientului. Aici sunt de căutat şi de găsit forţele care configurează linia de mişcare a omului, planul săuinconştient) de viaţă. În conştiinţă – ne mai spune Adler – astfel de forţe motivaţionale nu sunt decât reflectarea inconştientului. Vanitosul, frivolul, de cele mai multe ori habar n-au că sunt cum sunt. Vanitatea, frivolitatea nu înseamnă şi conştiinţa vanităţii şi frivolităţii. Există indivizi care nu-şi cunosc nici calităţile, nici defectele, trăind într-o totală ignoranţă de sine. Cineva se poate crede un om brav, pe când tot ceea ce face el izvorăşte din egoism. „ Aşadar – scrie Adler – mulţi oameni dezvoltă în ei forţe care intră în acţiune fără ştirea lor. Aceste forţe ale inconştientului influenţează viaţa oamenilor şi, dacă nu vor fi identificate, vor duce la urmări grave” . În Practica şi teoria psihologiei individuale (1920), referindu-se la inconştient, Adler admite că numai existenţa dimensiunii abisale a personalităţii face posibile comportamentele nevrotice şi psihotice, „planul de viaţă” al individului structurându-se în inconştientul acestuia. Autorul face relevanta precizare că inconştientul se manifestă în „neputinţa pacientului de a-şi înţelege impulsurile în raport cu mediul social în care trăieşte”. De unde şi cerinţa de bază a psihoterapiei ( ca şi la Freud) de a aduce în conul de lumină al conştiinţei „monştrii” generaţi de inconştient pentru a-i anihila : (
„Psihoterapia poate să înceapă aici prin aducerea în conştiinţă a ideii directoare de exagerare a propriei importanţe, făcând prin aceasta imposibilă influenţa sa asupra vieţii active”. Este limpede ca Adler profesează o psihologie abisală, fiind chiar încredinţat că a sa este mai profundă decât altele pe care le cataloghează drept superficiale. Nefăcând paradă de termenul inconştient, el îl subînţelege în majoritatea textelor sale, dându-i importanţa de rigoare.
Prin termenul de “psihologie individuală” neavizaţii sunt imediat tentaţi să creadă că o asemenea psihologie pune accentul pe individul ca individ, fiind un fel de antiteză la ceea ce reprezintă psihologia socială. “Chiar şi cuvântul german Individualpsychologie - scrie Madelaine Ganz – dă uşor loc la interpretări greşite, căci eşti înclinat să înţelegi prin aceasta o psihologie care s-ar aplica individului. În realitate însă trebuie să ne referim la sensul etimologic al cuvântului (individuere). În acest fel câmpul ei de aplicare devine mult mai întins. Este vorba de o psihologie a unui tot indivizibil şi care se raportează în acelaşi timp la individul în sine şi la relaţia sa cu comunitatea”. Ne aflăm prin urmare tocmai la polul opus sensului sugerat de simpla percepere a termenului psihologiei individuale într-adevăr, dacă citeşti cărţile lui Adler, ai din ce în ce mai mult impresia că disciplina cultivată de el este sociopsihologia. “Cercetarea de psihologie individuală – scrie autorul – caută să obţină o aprofundare a cunoaşterii omului, posibilă doar prin înţelegerea poziţiei individului faţă de misiunea sa socială distinctă”. Scopul mărturisit al operei lui Adler este acela de a face ca oamenii să nu mai treacă unii pe lângă alţi ca nişte monade etanşe, vorbindu-şi fără a putea stabili reale puncte de contact şi comunicare, cum se întâmplă adesea, nu numai în mediile vaste ale societăţii, ci şi în grupurile restrânse, de ordinul familiei. “Cunoaşterea omului – arată Adler – comportă însă încă o latură, la fel de importantă, reprezentată de aşa numitul aspect social al acesteia. Este neîndoielnic faptul că oamenii s-ar comporta mai bine unii faţă de alţii, ca ei s-ar apropia mai mult dacă s-ar înţelege mai bine unii pe alţii. Ei trebuie să devină capabili să recunoască tot ce este inconştient în viaţă, toate deghizările, disimulările, şiretlicurile şi perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei pândiţi de asemenea primejdii şi a le veni in ajutor. Numai cunoaşterea omului, conştient practicată, ne va sluji în acest sens”.
Aşadar, „psihologia individuală” nu se mărgineşte la studiul individului ca entitate socială, ci se extinde larg la societate, definind omul ca fiinţă eminamente socială, animată de un sentiment înnăscut de comuniune umană, pentru ca în cele din urmă aceasta psihologie să îl privească pe om ca fiinţă cosmică, având de îndeplinit un rol în cosmos. “Sentimentul solidarităţii, al comuniunii sociale, este implantat de natură în sufletul copilului şi nu părăseşte individul decât sub acţiunea celor mai grave maladii ale vieţii psihice. De-a lungul întregii vieţi, acest sentiment este nuanţat se restrânge sau se amplifică, în cazurile favorabile depăşind cercul membrilor familiei, spre a cuprinde tribul, poporul, umanitatea. Poate să depăşească chiar şi aceste limite şi să iradieze asupra animalelor, plantelor sau a altor obiecte, neînsufleţite, cuprinzând în cele din urmă cosmosul universal.” Repunând în drepturi dimensiunea socială definitorie a omului, psihologia individuală aduce psihanalizei zise “ortodoxe” un amendament capital, care s-a dovedit ulterior perfect asimilabil de către o concepţie care, oricum, ori de câte ori a fost somată, nu a ezitat să işi legitimeze fundamentele sociale.
O altă noţiune introdusă de Adler a fost cel de „sentiment de inferioritate”. „Sentimentul de inferioritate şi complexul de inferioritate – aceste concepte fundamentale ale psihologiei individuale, care altădată îi făcea pe psihanalişti să vadă negru în faţa ochilor – sunt astăzi (constată Adler) în întregime acceptate de Freud”.
Conceptele invocate sunt cu adevărat fundamentale pentru doctrina adleriană, pentru care a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate, care cere o compensare permanentă, legea vieţii fiind triumful asupra dificultăţilor. Sentimentul de inferioritate, generat de sesizarea (nu neapărat conştientă) a insuficienţelor cutărui sau cutărui organ, devine pentru individ un factor stimulator al dezvoltării psihice. Aşa, de exemplu, strabismul, anomaliile de acomodare ale organului vizual, fotofobiile, hipoacuziile, mutismul, logonevroza, şi alte tulburări de vorbire, inconvenientele organice şi psihice cauzate de vegetaţiile adenoide, afecţiunile frecvente ale organelor de simţ, căilor respiratorii şi digestive, malformaţiile şi urâţenia, semnele periferice de degenerescenţă care trădează inferiorităţi mai profunde, hidrocefalia, rahitismul, anomaliile scheletului (scolioză, scifoză, genu valgum sau genu varum, pes varus sau pes valgus), incontinenţa persistentă anală sau uretrală, viciile de conformaţie ale organelor genitale, defecte ale cordului, arterelor, ale glandelor endocrine, ca şi alte nenumărate anomalii, pe scurt, existenţa unui organ deficitar ca formă şi funcţie, “impun traiectelor nervoase corespondente şi suprastructurii psihice un efort de natură să aducă din partea acesteia o compensaţie, în cazul în care ea este posibilă, caz în care legăturile care ataşează organul inferior de lumea exterioară trebuie să-şi găsească o întărire în suprastructură. Organul vizual atins de inferioritate originară îi corespunde o percepţie vizuală exacerbată, un aparat digestiv atins de inferioritate va avea drept corolar o intensificare a activităţii psihice, în raport cu tot ceea ce priveşte sau are tangenţa cu alimentaţia; această intensificare se va transpune în lăcomie, poftă de câştig şi, prin intermediul echivalentului reprezentat de bani, se vor întări spiritul de economie şi avariţia.”
Cu astfel de explicaţii suntem în vecinătatea psihanalizei freudiene, căci după Freud, copiii care muşcă sânul mamei, ca adulţi devin nişte certăreţi şi sarcastici, veşnic în căutare de scandaluri, pe când cei înţărcaţi prea devreme vor deveni beţivi, încercând să înlocuiască cu alcool laptele de care au fost privaţi intempestiv. În aceeaşi manieră “parapsihanalitică”, Adler va susţine că în privaţiunile şi senzaţiile de inconfort din primii ani ai copilăriei, în sentimentul de inferioritate al copilului, generat de imaturitatea organelor sale, de lipsa de independenţă în relaţiile cu părinţii trebuie căutat punctul de plecare al unui anumit număr de trăsături de caracter, foarte generale, care fac din copil un individ agresiv, cu ambiţia afirmării superiorităţii faţă de ceilalţi. Încă din fragedă copilărie, printr-un proces inconştient, se trasează liniile unui “stil de viaţă”, de regulă invariabil, la baza căruia stă conceperea unui “plan secret”, ca şi cum ar fi vorba de pregătirea unui plan subversiv. „Tendinţa infatigabilă spre superioritate încearcă să ascundă acest complex de inferioriate, printr-un complex de superioritate care, întotdeauna în afara sentimentului de comuniune socială, ţinteşte la aparenţa unei superiorităţi personale”. În asemenea cazuri se impune ca “stilul de viaţă” să fie modificat radical, în sensul integrării sociale a individului deviant, deoarece “ a fi om nu este doar un fel de a vorbi, ci a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte dintr-un întreg”. Pârghia modificării „stilului de viaţă” este mereu aceeaşi, constând în consolidarea sentimentului de comuniune socială. Chiar şi suferinţe cum sunt cefaleea nevrotică, migrena, nevralgia trigemenului şi accesele epileptoide, acolo unde tulburările organice lipsesc – ne asigură Adler – vor putea fi vindecate, chiar şi definitiv, printr-o modificare a stilului de viaţă, printr-o scădere a tensiunii psihice, printr-o lărgire a sentimentului de comuniune socială, panaceul său universal.
Dar, susţine pe de altă parte autorul, nu numai individul ca atare, ci şi specia umană în întregul ei s-a dezvoltat tot datorită sentimentului de inferioritate faţă de alte specii, compensarea supremă având loc prin constituirea societăţii omeneşti. „În ceea ce priveşte structura sa naturală – scrie Adler – omul este o fiinţă inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment de neîmplinire şi insecuritate, acţionează permanent ca un stimulent în direcţia descoperirii unei căi de adaptare la viaţă, unde să-şi creeze situaţii în care să fie echilibrate dezavantajele poziţiei omului în natură. Este vorba, în fond, tot de organul psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea”. Complexul de inferioritate este astfel prezentat ca un fenomen universal care a prezidat geneza omenirii. Caracterul „parapsihanalitic” al acestei speculaţii de antropologie este evident. În Totem şi Tabu (1913), alambicând o idee a lui Darwin, Freud se străduieşte să demonstreze că la originea unor fenomene sociale, în special desprinderea omului din „hoarda primitivă”, ar sta „complexul lui Oedip”, în timp ce Adler pune întregul Univers sub stăpânirea unui „complex de inferioritate” primordial.
Opunându-se lui Freud, acelui Freud care cercetează prin excelenţă cauzalitatea, motivaţia inconştientă a comportamentului, atribuită îndeosebi refulării instinctelor, Adler, dimpotrivă, cercetează în primul rând finalitatea, scopul şi direcţia diferitelor acte ale individului. Potrivit concepţiei adleriene, este cu neputinţă să ne reprezentăm o viaţă psihică în absenţa unui scop, ceea ce este, desigur, întru totul adevărat. „Viaţa psihică a omului – scrie el – este determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau chiar visa, fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în faţă”. Scopul poate fi conceput ca fix, ca transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum, „psihologia individuală” priveşte toate fenomenele psihice ca fiind îndreptate spre un scop, direcţia mişcării acestor fenomene fiind eminamente viitorologică. „Psihicul – subliniază Adler – nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci variabil. Când însă cineva întrezăreşte un scop, mişcarea psihică are loc în mod necesar, ca şi cum ar guverna aici o lege a naturii după care suntem constrânşi să acţionăm. Totuşi, în viaţa psihică nu există nicio lege naturală, ci în acest domeniu omul însuşi îşi face legile”. Astfel Adler, taie legăturile care conexează psihicul la mişcarea şi transformarea universală a materiei, reînviind concepţia liberului-arbitru. Madeleine Ganz notează că „psihologia adleriană face un apel în plus la cauza finală. Când un copil, de exemplu, nu spune adevărul, ea se întreabă nu numai care este cauza minciunii ci şi care este scopul pe care îl urmăreşte el în felul acesta. Deoarece tot ceea ce face un individ o face spre a atinge un scop pe care şi-l dă el însuşi, în mod conştient sau inconştient”.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
Fără îndoială, impresia cea mai clară pe care ne-o lasă formulările obişnuite ale lui Adler este aceea că el se situează ferm pe poziţiile finalismului şi determinismului intrapsihic. „Individul – scrie el, de pildă – este determinat de structura stilului său de viaţă. De legile acestuia ascultă de acum înainte şi pe durata întregii existenţe, sentimentele, emoţiile, gândurile şi acţiunile. Activitatea creatoare a stilului de viaţă îşi începe opera. Pentru a se facilita această activitate, sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie asupra lumii. O schemă bine determinată a apercepţiei se stabileşte, iar concluziile, acţiunile sunt divizate în plină concordanţă cu această formă finală ideală la care aspiră. Ceea ce în conştient se dezvăluie ca nefiind factor de perturbaţie, ca acţionând în conformitate cu acest sens, este menţinut aici. Restul este uitat, diminuat sau acţionează ca un model inconştient, sustras mai mult decât de obicei criticii sau comprehensiunii. Rezultatul final al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că anihilează sau le paralizează printr-o reacţiune, conducând astfel la conflicte prin inhibiţie, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viaţă”. O primă observaţie care se impune este aceea că Adler admite de fapt refularea în forma descrisă şi teoretizată de Freud. Observăm, în al doilea rând, că ne aflăm în faţa unui model de determinism strict intrapsihic, fenomenele psihice fiind explicate prin ele însele în interiorul unuia şi aceluiaşi individ, care îşi fixează scopurile şi stilul de viaţă în calitate de variabilă absolut independentă, autocreatoare de variabile dependente. Adler preconizează o cunoaştere a omului bazată pe pura „comprehensiune”, pe „empatie”, indicând drept ajutoare în această direcţie pe marii scriitori Shakespeare, Goethe, Dostoievski şi minimalizând utilizarea testelor şi a metodelor de investigaţie psihologică obiectivă în general.
Marile probleme ale vieţii sunt, după Adler, trei: viaţa în societate, munca şi iubirea, deoarece – ne explică el – „fiinţa umană privită ca produs al acestei planete nu şi-a putut menţine şi dezvolta relaţiile cu restul lumii decât prin încorporarea în comunitate, prin aportul material şi spiritual pe care i-l furnizează acesteia, prin diviziunea muncii, prin efort susţinut şi printr-o propagare suficientă a speciei”. Ca şi pentru Pestalozzi, pentru Adler mama este aceea care are datoria sacră de a-şi educa copiii în acest spirit. „Aşa cum am arătat – scrie el – există şi alte handicapuri care, ca şi faptul de răsfăţa un copil, împiedică dezvoltarea sentimentului de comuniune socială. Luând în considerare aceste obstacole, trebuie, odată mai mult, să respingem orice principiu fundamental, direcţional sau cauzal, văzând în manifestarea lor numai un element înşelător care poate fi exprimat în termenii unei probabilităţi statistice. Diversitatea şi singularitatea fiecărei manifestări individuale nu trebuie să ne scape. O manifestare de felul acesta este expresia puterii creatoare, aproape arbitrare, a copilului în formarea legii sale dinamice”. Aici cauzalitatea este manifest implicată, şi încă din exterior – răsfăţarea copilului de către părinţi. Adler are meritul major de a fi luat în considerare problema legilor probabiliste ale comportamentului uman, depăşind din acest punct de vedere determinismul de fapt nestatistic al psihanalizei lui Sigmund Freud, în care totuşi Norbert Wiener vedea un reprezentant al probabilismului modern, având probabil în vedere imponderabilele pe care le-a introdus în analiza determinării multiple – „supradeterminare” – a comportamentului.
Unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea „socratismului” său fiind invocate, pe lângă adoptarea imperativului cunoaşterii de sine, unele similitudini superficiale – pasiunea cu care Adler dialoga în agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea în scris, etc. În realitate „socratismul” său este unul mai de adâncime, la Adler cunoscutul precept Cunoaşte-te pe tine însuţi! căpătând pe parcurs dimensiuni de profundă şi amplă rezonanţă socială: Cunoaşteţi-vă unii pe alţii! Acesta este mesajul major al întregii sale opere. „Oamenii – scrie Adler – ar duce o viaţă în comun mult mai bună dacă cunoaşterea omului ar fi mai profundă, deoarece anumite forme perturbatoare ale vieţii în comun ar fi suprimate, forme care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaştem unii pe alţii”. Preceptul adlerian înseamnă mult mai mult decât acela al lui Socrate în orizontul existenţei reale şi al conduitei realiste, din moment ce până şi simpla cunoaştere de sine este, după cum o demonstrează studiile moderne, esenţialmente condiţionată de descifrarea propriilor relaţii definitorii, ceea ce echivalează, în definitiv, cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi.
Dincolo de teorie şi de „sistem”, cititorul găseşte în cărţile lui Alfred Adler extrem de penetrante şi exacte observaţii caracterologice, de o mare utilitate în orientarea practică pe planul relaţiilor sociale concrete în care fiecare om se află necesarmente angajat, ca fiinţă prin excelenţă socială, după cum va găsi şi o sănătoasă pedagogie a integrării şi a colaborării, de perpetuă actualitate.
Bibliografie:
ADLER, ALFRED – Cunoaşterea omului, editura IRI, 1996
ADLER, ALFRED – Sensul vieţii, editura IRI, 1995
Ursula SANDNER
am citit acest articol pe nerasuflate…
si eu sunt licentiata in psihologie si mi-a placut cum ai sintetizat acest articol.
felicitari.
Ca terapeut adlerian apreciez claritatea si frumusetea prezentarii contributiei lui Alfred Adler la intelegerea omului!
Multumesc!
Psihologie adleriana este de fapt o psihoterapie adleriana, căci Adler a gandit sistemul ca o lupta continua împotriva egoismului și răsfățului. Psihoterapeut adlerian autonom Matei Cristian.
felicitari!!!!
Am făcut cunoștință cu sistemul lui Adler citind „Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” de Ichiro Kishimi și Fumitake Koga. O recomand!