Oamenii visează tot timpul. Înainte ca să fi fost născuţi, oamenii dinaintea noastră au creat un mare vis exterior, vis ce urma să fie visul societăţii sau visul planetei. Visul planetei este un vis colectiv a bilioane de vise personale mai mici, care împreună creează visul unei familii, visul unei comunităţi, visul unui oraş, visul unei ţări, iar în final visul întregii umanităţi. Visul planetei include toate regulile sociale, toate credinţele, toate legile, toate religiile, diferitele sale culturi şi modalităţi de manifestare, guvernele, şcolile, evenimentele sociale şi vacanţele.
Suntem născuţi cu capacitatea de a învăţa cum să visăm, iar oamenii care au trăit înaintea noastră ne-au învăţat modalitatea de a visa visul societăţii. Visul exterior are atâtea reguli că atunci când o nouă fiinţă umană se naşte, acesta captează atenţia copilului şi introduce toate aceste reguli în mintea copilului. Visul exterior este Mama şi Tata, şcoala şi religia care ne învaţă cum să visăm.
Folosindu-ne atenţia am învăţat întreaga realitate, un întreg vis. Am învăţat cum să ne comportăm în societate, ce să credem şi ce să nu credem, ce este acceptabil şi ce nu, ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât. Erau toate deja acolo, toate aceste cunoştinţe, toate aceste reguli şi concepte despre modul în care să ne comportăm în lume.
Copiii cred tot ceea ce adulţii le spun. Suntem de acord cu ei, iar credinţa noastră este atât de puternică încât sistemul de credinţe ne controlează întregul vis al vieţii. Nu alegem aceste credinţe, dar ne putem revolta împotriva lor, însă nu suntem suficient de puternici pentru a câştiga această revoltă. Rezultatul este identificarea credinţelor cu condiţionările noastre. Am numit aceasta procesul de domesticire a oamenilor, iar prin această domesticire învăţăm cum să trăim şi cum să visăm. În domesticirea umană, informaţia de la visul exterior este convertită în visul interior, creând întregul nostru sistem de credinţe.
Copiii sunt domesticiţi în acelaşi fel ca şi un căţel, o pisică, ca şi celelalte animale. Pentru a învăţa un câine noi îl pedepsim sau îi oferim recompense. Ne antrenăm copiii ca pe oricare alt animal domesticit, cu un sistem de pedepse şi de recompense. Îi spunem: „Eşti un băiat bun,” sau „Eşti o fată bună”, atunci când faci ceea ce Mama si Tata vor ca tu să faci. Dar când nu, atunci eşti „o fetiţă rea” sau „un băiat rău”. Când acţionăm împotriva regulilor suntem pedepsiti; când actionăm conform regulilor atunci suntem răsplătiţi. Am fost pedepsiţi de multe ori pe zi, dar am fost şi recompensaţi de multe ori pe zi. Curând a început să ne fie frică de a fi pedepsiţi şi să ne fie frică că nu ne vom primi recompensa. Recompensa este atenţia pe care o primim de la părţinţii noştri sau de la ceilalţi oameni ca şi institutori, profesori şi prieteni. Ne dezvoltăm curând o necesitate de a capta atenţia altor oameni pentru a primi recompensă. Recompensele ne fac să ne simţim bine şi continuăm să facem ceea ce ceilalţi doresc ca noi să facem pentru a obţine recompensa. Cu această teamă de a fi pedepsiti şi acea frică de a nu obţine recompensa, începem să pretindem că suntem ceea ce nu suntem, doar pentru a le face plăcere celorlalţi, doar pentru a fi suficient de buni pentru altcineva.
Ne prefacem că suntem ceea ce nu suntem deoarece ne este frică că vom fi respinşi. Frica de a fi respinşi devine frica de a nu fi suficient de buni. Eventual vom deveni cineva care nu suntem noi. Vom deveni copia credinţelor Mamei, a credinţelor Tatălui, a credinţelor societăţii şi a credinţelor religioase.
Toate tendinţele noastre normale sunt pierdute în procesul domesticirii. Domesticirea este atât de puternică astfel încât la un anumit punct din viaţa noastră nu mai avem nevoie de nimeni pentru a ne domestici.
Acum deja există ceva în minţile noastre care judecă pe toată lumea, inclusiv vremea, căţelul, pisica, totul. Judecătorul interior foloseşte ceea ce este în Cartea noastră de Legi pentru a judeca tot ceea ce facem şi ceea ce nu facem, tot ceea ce gândim sau nu gândim, tot ceea ce simţim sau nu simţim. Totul trăieşte sub tirania acestui Judecător. De fiecare dată când facem ceva ce contravine Cărţii de Legi, Judecătorul spune că suntem vinovaţi, că trebuie să fim pedepsiţi, că trebuie să ne fie ruşine. Aceasta se petrece de multe ori pe zi, zi după zi, pe întreg parcursul vieţii noastre.
Există şi o altă parte din noi care primeşte judecăţile, iar acea parte este numită Victima. Victima suportă toate jignirile, sentimentele de vinovăţie şi ruşinea, este partea din noi care spune: „Bietul de mine, nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de iubire, bietul de mine.” Marele Judecător este de acord şi spune: „Da, nu eşti suficient de bun.” Şi toate acestea sunt bazate pe un sistem de credinţe în care nu am ales niciodată să credem. Aceste credinţe sunt atât de puternice, încât chiar mulţi ani după aceea, când avem acces la noi concepţii şi urmărim să luăm propriile noastre decizii, descoperim că aceste credinţe încă ne mai controlează viaţa.
În visul planetei este normal pentru oameni să sufere, să trăiască în frică şi să creeze drame emoţionale. Visul exterior nu este un vis frumos; este un vis de violenţă, un vis de frică, un vis de război, un vis de nedreptate. Visul personal al oamenilor variază, dar în ansamblu este aproape un coşmar. Dacă ne uităm la societatea umană vedem că este atât de greu de trăit deoarece aceasta este guvernată de frică. În toată lumea vedem oameni suferind, nervoşi, furioşi, răzbunători, violenţi pe stradă şi nedreptăţi foarte mari. Frica este cea care ne controlează visul exterior.
Dacă vom compara visul societăţii umane cu descrierea iadului din religiile promulgate pe pământ, vom descoperi că există o identitate. Religiile spun că iadul este un loc al pedepsei, un loc al fricii, al durerii şi al suferinţei, un loc în care focul te arde. Focul este generat de emoţiile ce provin din frică. De fiecare dată când simţim emoţii de mânie, furie, gelozie, invidie, sau ură, experimentăm un foc ce arde în noi. Trăim într-un vis al iadului. Dacă consideri iadul ca pe o stare mentală, atunci iadul este în jurul nostru. Ceilalţi ne pot ameninţa că dacă nu vom face ceea ce ei spun că ar trebui să facem, vom merge în iad. Veşti proaste! Suntem deja în iad, dar sunt acolo inclusiv oamenii ce ne spun aceasta. Ceilalţi ne pot împinge într-un iad mai adânc, este adevărat, dar aceasta doar dacă noi permitem.
Fiecare fiinţă umană are visul său personal, dar la fel ca şi visul societăţii, acesta este guvernat de frică. Învăţăm să visăm iadul în viaţa noastră, în visul nostru personal. Aceeaşi frică se manifestă în diferite moduri, pentru fiecare, bineînţeles, deoarece experimentăm mânia, gelozia, ura, invidia şi alte emoţii negative. Visul nostru personal poate deveni un coşmar în care suferim şi trăim într-o continuă stare de frică. Dar noi nu trebuie să visăm un coşmar, este posibil să ne bucurăm de un vis plăcut.
Toată umanitatea caută adevărul, dreptatea şi frumuseţea. Suntem într-o eternă căutare a adevărului, deoarece noi credem doar în minciunile pe care le-am înmagazinat în mintea noastră. Suntem în căutarea dreptăţii din cauză că în sistemul nostru de credinţe nu avem nici un fel de dreptate. Suntem în căutarea frumuseţii, deoarece indiferent de cât de frumoasă ar fi o persoană, ea nu crede că este frumoasă cu adevărat. Căutăm şi căutăm, dar totul este deja în noi. Nu există alt adevăr ce trebuie găsit. Oriunde ne întoarcem capul, tot ceea ce vedem este adevărat, dar din cauza credinţelor şi a condiţionărilor pe care le-am înmagazinat în mintea noastră, nu avem ochi pentru acest adevăr.
Nu vedem adevărul din cauza faptului că suntem orbi. Ceea ce ne orbeşte sunt acele false credinţe pe care le avem în mintea noastră. Avem nevoie să ştim că noi suntem în regulă, dar toţi ceilalţi greşesc. Credem în ceea ce credem, iar credinţele noastre ne pregătesc pentru suferinţă. Este ca şi cum am trăi în mijlocul unei ceţi atât de dese care nu ne lasă să vedem dincolo de vârful nasului. Trăim într-o ceaţă care nici măcar nu este reală. Ceaţa este un vis, visul nostru personal de viaţă, ceea ce credem, toate concepţiile pe care le avem despre cei ce suntem cu adevărat, toate compromisurile făcute cu ceilalţi, cu noi înşine şi chiar cu Dumnezeu.
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
A fi viu este cea mai mare frică pe care oamenii o au. Moartea nu este cea mai mare frică pe care o avem, cea mai mare frică pe care o avem este să ne asumăm riscul de a trăi, riscul de a fi vii şi de a exprima ceea ce cu adevărat suntem. A fi noi înşine este cea mai mare frică a noastră, a oamenilor. Am învăţat să ne trăim viaţa urmărind să satisfacem cererile celorlalţi. Am învăţat să trăim prin viziunea altora din cauza fricii de a nu fi acceptaţi şi de a nu fi suficient de buni pentru altcineva.
În timpul procesului domesticirii, ne formăm o imagine a ceea ce este perfecţiunea pentru a fi suficient de buni. Creăm o imagine despre cum ar trebui să fim pentru a fi acceptaţi de toată lumea. Încercăm în mod special să le facem plăcere celor care ne iubesc, ca Mama şi Tata, fraţii şi surorile mai mari, preoţii şi profesorii. Încercând să fim suficient de buni pentru ei, ne creăm o imagine a perfecţiunii, dar nu ne potrivim cu acea imagine, nu ne vine bine întotdeauna. Noi creăm o imagine, dar imaginea nu este reală. Nu vom fi niciodată perfecţi din acest punct de vedere. Niciodată!
Datorită faptului că nu suntem perfecţi, ne respingem propria persoană. Şi nivelul autorespingerii depinde de cât de eficienţi au fost adulţii în distrugerea integritătii noastre. După domesticire nu se mai poate vorbi despre a fi suficient de bun pentru oricine altcineva. Nu suntem suficient de buni pentru noi înşine, deoarece nu corespundem, nu ne încadrăm în imaginea noastră despre perfecţiune. Nu ne putem ierta deoarece nu suntem ceea ce am dori să fim, sau de fapt în ceea ce credem că ar trebui să fim. Nu ne putem ierta pentru că nu suntem perfecţi.
Ştim că nu suntem ceea ce credem că trebuie să fim şi ne simtim falşi, frustraţi şi nesinceri. Încercăm să ne ascundem şi pretindem să fim ceea ce nu suntem. Rezultatul este că nu ne simţim autentici şi purtăm măşti sociale pentru a nu-i face pe ceilailţi să observe asta. Ne este atât de frică că altcineva va observa că nu suntem ceea ce pretindem a fi. Îi judecăm pe ceilalţi în concordanţă cu imaginea noastră despre perfecţiune, dar bineînţeles că ei sunt mereu sub aşteptările noastre. Ne dezonorăm pe noi înşine doar pentru a face plăcere altor oameni.
Facem rău chiar şi corpului nostru doar pentru a fi acceptaţi de ceilalţi. Vedeţi adolescenţi care iau droguri doar pentru a evita să fie respinşi de către ceilalţi adolescenţi, ei nu sunt conştienţi de faptul că problema lor este că nu se acceptă pe ei înşişi, că se resping deoarece nu sunt ceea ce pretind că sunt. Ei doresc să fie într-un anumit mod, dar ei nu sunt, iar din această cauză suferă de vinovăţie şi de ruşine.
Oamenii se pedepsesc la nesfârşit deoarece nu sunt ceea ce cred ei că ar trebui să fie. Ei devin foarte abuzivi faţă de propria persoană şi îi folosesc şi pe ceilalţi pentru a abuza de ei. Dar nimeni nu abuzează faţă de noi mai mult decât noi abuzăm faţă de ceilalţi, iar aici apare Judecătorul, Victima şi sistemul de credinţe ce ne face să procedăm astfel. Într-adevăr, găsim persoane ce spun că soţia sau soţul lor, mama sau tata, abuzează de ei, însă noi ştim că abuzăm faţă de noi înşine mai mult decât atât. Modul în care ne judecăm este cel mai rău mod de judecată din câte există. Dacă facem o greşeală în faţa oamenilor, încercăm să negăm greşeala şi să o acoperim, dar atunci când suntem singuri, vinovăţia este atât de puternică, iar noi ne simţim atât de proşti, răi sau atât de puţin merituoşi.
În întrega ta viaţă nimeni nu a abuzat de tine mai mult decât tu ai abuzat de tine însuţi, şi limita la care ai abuzat de tine este exact limita pe care o tolerezi din partea altcuiva. Dacă cineva abuzează de tine cu puţin mai mult decât o faci tu de obicei, probabil că vei fugi de acea persoană, dar dacă abuzează de tine mai puţin decât o faci tu în mod obişnuit, vei rămâne probabil în acea relaţie şi o vei tolera la nesfârşit. Dacă tu abuzezi de tine foarte rău, poţi tolera pe cineva care să te bată, să te umilească şi să te trateze ca pe un gunoi. De ce? Deoarece sistemul tău de credinţe spune: „O merit. Această persoană îmi face o favoare numai pentru că este cu mine. Nu-i merit dragostea şi respectul. Nu sunt suficient de bun.”
Avem nevoie de a fi acceptaţi şi de a fi iubiţi de ceilalţi, dar nu ne putem accepta şi iubi pe noi înşine. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât experimentăm mai puţine abuzuri în viaţa noastră. Autoabuzul provine din autorespingere şi autorespingerea vine din faptul că avem o imagine a perfecţiunii şi nu ne măsurăm niciodată cu acel ideal. Imaginea noastră despre perfecţiune este motivul pentru care ne respingem, este motivul pentru care nu ne acceptăm aşa cum suntem şi pentru care nu-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt.
(Extras din Înţelepciunea Toltecă)
superb articol, si foarte adevarat care ne mai scoate din stereotipul vietii si din bezna, pentru ca foarte multi inca suntem …orbi.
Nimic din ceea ce se intampla pe pamant nu este la intamplare, in planul lui Dumnezeu pentru rascumpararea
omeniri fiecare eveniment are importanta lui si ne poate influenta in bine sau in rau. Miza este mai mult decat interese
politice, economice, militare, religioase, miza este SUFLETUL omului care este VESNIC. Din perspectiva aceasta
sa aruncam o privire la lumea in care traim…..
Se termina resursele
Se aud tot mai multe voci și tot mai des care ne avertizeaza ca in curand circa 20,30 de ani datorita consumului, a cresteri populatiei, a poluari vechea noastra planeta terra își va epuiza resursele iar noi va trebui sa facem ceva.
Alternative spun cei ce se ocupa cu studiul acestor fenomene nu sunt prea multe. Putem opri consumul sa ne învatam din nou sa traim cu puțin sau sa gasim resurse în altă parte decât pe acest pamânt secătuit și vlaguit care se stinge încet. Mi-aduc aminte acum când ma îndrept spre cea dea doua parte a vieți mele că încă din copilărie când am început să pricep n-i se spunea la școală că undeva prin anul 2000 omenirea va zbura în cosmos uni dintre noi vor pleca pe alte planete și pregătind terenul pentru ca în final toți să plecam de pe acest pământ care se va stinge încet, încet. Am crezut toată această poveste, adevărul era că pe mine perspectiva aceasta nu mă speria ci mă făcea să mă gândesc la o aventură pe care eram nerăbdător să o trăiesc. Dar nu a fost să fie așa. Am trecut cu 11 ani peste anul 2000 și realizările în domeniul colonizări spațiului lipsesc cu desăvârșire. Pot să spun că în acest domeniu lumea a bătut pasul pe loc și nu numai că nu este capabilă să organizeze mutarea noastră pe alte planete dar nici măcar un om nu a reușit să ajungă mai departe de lună. Cea ce știu azi și nu știam atunci este că cea ce ne-am propus este mult mai greu decăt ne-am imaginat, iar eu azi nu mai cred în acel proiect și spun că e imposibil, și cred că noi oameni ne vom da sfârșitul aici unde ne-am născut desigur facând excepție câțiva pionieri care se vor aventura în cosmos căutând totuș o soluție. O promisiune făcută de oamenii de știință iată că nu s-a implinit și nici nu există speranțe să se împlinească. Oricum există preocupări deocamdată mult mai importante pentru cei ce pentru o vreme conduc destinele omeniri. Preocupări ca și cursa înarmărilor, combaterea terorismului, războiul din Irak, proliferarea nucleară, traficul cu organe umane, traficul cu ființe umane, poluarea și multe alte lucruri care în urmă cu 20,30 de ani nici nu ne puteam gândi la ele. Cea ce observ eu în legătură cu cei ce fac previziuni de mai binele omeniri este siguranța cu care ele nu se împlinesc. Problemele omeniri sunt tot mai multe și cu zi ce trece apar altele noi, este adevărat că există o crestere a nivelului economic asistăm chiar acum în aceste vremuri la o explozie informațională. Cu toate acestea oameni sunt tot mai nefericiți, cu toate performanțele medicini tot mai bolnavi, cu toate sistemele de siguranță tot mai expusi la pericole și tot mai speriați, cu cât consumă mai mult cu atât sunt mai flămânzi și mai înfometați, cu cât se propovăduieste mai mult pacea cu atâta avem mai mult război. Ți se pare că mă însel. Îmi dau dreptate chiar cei ce o vreme în urmă erau foarte optimiști dar care azi spun că așa nu se mai poate. Un studiu al unei organizați ecologiste avertizează că oameni secătuiesc resursele planetei într-un ritm care depășește cu mult posibilitațile de refacere a acestora. Directorul acestei fundati spunea că timp de 20 de ani am depăsit abilitatea pământului de a sustine un stil de viață consumatorist care nu poate fi menținut si pe care nu ne mai putem permite să-l perpetuăm. Raportul dat publicități de această organizație se mai susține că până în anul 2050 omenirea va consuma resurse echivalente cu cel oferite de două pământuri. Asta în cazul în care resursele nu se vor fi consumat până atunci. Deci nu prea mai avem de unde să consumăm. Din altă parte iată că nu ne-am dovedit capabili să aducem și nici nu sunt șanse. Alte planete sunt se pare prea departe pentru noi. Am crezut o vreme că suntem canguri, dar sa dovedit în final că nu suntem decât broaște și că în afară de galăgie nu suntem în stare de salturi prea mari.
Ce ne facem?
O soluție ar fi reducerea consumului. Soluție propusă și de oameni de știință. Solutie în care este greu de crezut. Cine-i mai poate opri de la consum pe uni care vor să consume, și pot să consume și pentru care însăsi scopul vieti, al existenței este să consume. Societatea a clădit un mod de viață le-a spus oamenilor că atuni când vor consuma din abundență vor fi fericiți. Iar acum după ce oameni au crezut în asta ba mai mult aspirația spre acest deziderat a devenit un idol, vi si le spui că trebuie să se tempereze. Învățători bolnavi care sau ghidat după scenari de oameni bolnavi le-au spus celor mulți manipulați printr-un sistem educațional putred, sau și mai rău printr-o mass media într-o stare mai rea decât putreziciunea le-au spus că totul este pentru acum și aici, că a trăi este a consuma că nu trebuie să ai nici un fel de restricție la mâncare, la distracție, la benzină, la sex, la orice că nu există bine sau rău, că nimeni nu are dreptul să-ți spună să te opresti, că esti singurul tău stăpân etc. După ce cei ce acum trebuiau să se afle în cosmos ascultând de previziunile mai vechi ale acelorași învățători mincinoși sau multumit cu o viață mai terestră dar au învățat de această dată lecția consumului a consumatorismului, și au învățato bine, după ce a devenit un stil de viața acum vino și spunele că trebuie să se oprească, să se tempereze, să se abțină. CE CUVÂNT URÂT PENTRU O SOCIETATE MODERNĂ A-B-S-T-I-N-E-N-Ț-Ă. Știm câtă repulsie ne-a creat această abstinență pe vremea dictatorului Ceausescu, o abstinență forțată căci altfel nu se putea. Acum după ce ne-am învățat altfel cine ne-ar putea face să ne oprim, cum să ne dezvățăm. Am spune noi conștiința. Conștiința că pământul trebuie lăsat curat pentru copiii și nepoții noștri pentru binele lor și a celor ce vor veni după noi, trebuie să ne abținem. Nu-i așa că îți vine să râzi. Pe cine mai interesează azi ce va fi după ce el moare. După noi potopul este lozinca preferată a unei omeniri dezlănțuită și dornică să petreacă, să trăiască, să aibă, să consume, să se simtă bine. Ori dacă asta nu ne poate opri ce altceva ne poate. Desigur lipsa dar aceasta va fi în ultimul ceas atunci când probabil vom intra cu toți în panică căutând să supraviețuim celuilalt măcar o lună în plus, măcar o zi în plus. Iată unde am ajuns noi cei care am crezut într-o promisiune frumoasă a acelor așa ziși oameni de știință. Azi știu că am fost înselat și că nu se va împlini niciodată acea promisiune. Dar din fericire azi, până azi, am mai învățat un lucru să nu mai cred promisiunile făcute de mincinoși sau de cei ce nu le pot împlini. Dar ca să ști că cineva este mincinos mai întâi trebuie să te convingi că așa este. Este adevărat eu eram unul dintre locuitori acestei planete care credea în promisiunile care nu se puteau împlini, eu eram unul dintre cei multi mințiți și înselați în mod constant de fiecare dată când mi se spunea că totul va fi bine. Mi sa spus că voi fi fericit și că societatea Socialistă în care trăiam și care se apropia cu pași repezi de Comunism îmi va aduce împlinirea, voi trăi bine, voi avea de toate, voi fi un om fericit. Și nu a fost așa. Am fost mințit cu bună știință. Cei ce mi-au făcut atunci promisiuni știau că nu va fi așa. Apoi pe când aveam 6 ani am trăit o revoluție eram în cea mai bună poziție să trăiesc si să caut alte căi spre fericire. Din nou mi sau făcut promisiuni cea ce va urma mă va face fericit, totul era în fața mea nu trebuia decât să întind mâna și să iau, era doar o soaptă, o nouă soaptă a șarpelui care îmi întindea mărul ca și Evei si lui Adam odinioară. Dacă voi mânca voi fi fericit. Si am mâncat pentru că doream să fiu fericit. Dar tot ceea ce am încercat a lăsat un gust amar. Am intrat și eu în societatea oamenilor de consum care sunt îndemnați să consume tot ce vor fără restricți și dacă vor proceda așa vor fi fericiți. Nici înainte de revoluție nici după acea nimeni nu mi-a spus că toate acestea într-o zi se vor termina. Toți se fereau să vorbească de ce va fi după, după ce viața va trece. Acum îmi dau seama cât de neatent eram atunci când mi se spunea că atunci când voi ajunge în cosmos poate cetățean pe marte. Nu m-am întrebat niciodată și după aceia ce va fi. Nu m-am întrebat acest lucru nici mai târziu când eram îndemnat ca ultimă oportunitate a vieții de a gusta din toate câte mi se pun la îndemână. Nu m-am întrebat și după aceea. Este adevărat că o vreme nu mi-am pus astfel de întrebări dar apoi întrebările mi-au încolțit în minte si am coborât cu picioarele pe pământ. Acum știu că am fost înșelat, aventura frumoasă a vieți în care am crezut nu am ajuns să o trăiesc. Am fost mințit și mințit cu nerușinare și minciuna continuă și azi numai că eu m-am lecuit. Era si cazul după atâta timp. Cineva spunea că dacă cineva te înșeală o dată să nu te superi, dar dacă te înșeală a doua oară ești un fraier. Astăzi aud că în curând resursele energetice ale pământului se vor termina și că nu va mai fi petrol, gaz, pădure, suficient pământ, suficientă mâncare, apă curată. Există în schimb pericolul unei epidemi și tot felul de lucruri rele care ar trebui să ne înspăimânte. Dar toate aceste previziuni sumbre nu mă înspăimântă nu îmi strică linistea și pacea pe care acum le am. De ce este așa? Te asigur nu pentru că am speranța unui domiciliu pe Marte, și nici pentru că medici vor face ceva cu mine ca să trăiesc 1000 de ani. Ți-am spus că toate aceste promisiuni mi-am dat seama că sunt minciuni. Am observat că toți cei ce mi-au vorbit despre un viitor frumos, despre o omenire care vor depăși bariere de orice fel inclusiv spațiale și care se va aventura în spațiu căutând noi planete, despre o omenire în care pacea și armonia vor domni și în care mă voi simți parte integrantă și voi fi în felul acesta împlinit și fericit. Am observat că toate aceste promisiuni de bine sunt minciuni. Dar a intervenit ceva care ma făcut să văd că totuș această fericire după care alergam este totuș o himeră numai că se primește cu totul altfel decât am crezut eu până atunci. Am citit despre un om care a făcut exact pe dos de cât toți ceilalți în care eu am crezut până atunci. Toți ceilalți spuneau că omenirea are un viitor luminos și că pe toți ne așteaptă fericirea. Omul despre care îți vorbeam și care în timp era departe de mine doar puteam să îi citesc cuvintele într-o carte numită Biblia, spunea că omenirea aceasta este sortită pierzări si distrugeri, că tot ce este pe ea va arde, inclusiv oameni, totul va arde în foc. Mai mari lumii îmi spuneau că pot fi fericit aici pe pământ, acel om îmi spunea că în lume voi avea necazuri și că îmi va fi greu. Mai mari lumi îmi spuneau că pot avea totul aici, că viața aceasta este tot ce merită trăit, că a trăi înseamnă a face tot ce vreau, că am dreptul să fac tot ce vreau, acel om îmi spunea că viața aceasta nu are mare valoare și că nu am voie să trăiesc oricum, că împlinirea mea nu înseamnă a trăi cum vreau eu. Mai mari lumi îmi spuneau că fericiți sunt cei bogați, El că fericiți sunt cei săraci. Mai mari lumi mă asigurau că cei ce se bucură, chiefuiesc, se distrează, merg în concedi vor fi fericiți, El îmi spunea că fericiți vor fi cei ce astăzi plâng. Mai mari lumi îmi spuneau că voi fi împlinit când voi fi apreciat de lume, El îmi spunea pe dos că voi fi fericit cănd voi fi condamnat de lume pentru El. Toate, acest om le spunea pe dos. Si mai spunea diferit de ceilalți, că pe lumea aceasta nu o asteaptă prosperitatea ci haosul, războiul, foametea, durerea, necazul, sărăcia, nedreptatea, ura, trădarea, imoralitatea, desfrâul. Că fericiți sunt cei ce suferă de foame, bătaie, nedreptate. Cum să crezi un asemenea om, cum să crezi că vei fi fericit urmând un pesimist. Dar m-am uitat în jur și am văzut că El avea dreptate. Toți ceilalti m-au mintit. El mi-a zis adevărul. Lumea nu-i mai bună ci mai rea. Fericirea nu vine cum spun învățați lumii ci cum spune El. Nu de pace se bucură lumea ci suferă drama războaielor. Nu este bunăstare pe pământ ci foamete și lipsuri. Nu sunt fericiți cei ce au, căci iată că se sinucid mulți dintre ei. Dar sunt fericiti cei ce știu să se mulțumească cu puțin. Nu sunt fericiți cei ce chiefuiesc la petreceri ci cei ce si-au înțeles rostul și menirea în viață. Am văzut că tot cea ce a spus El este adevărat și că El pesimistul a avut dreptate, iar toți optimiști lumi și cei ce promit binele nu sunt decât niște mincinoși. Iar dacă El a avut dreptate până aici înseamnă că trebuie crezut până în final. El vorbește despre o fericire dar obținută altfel decât știm noi oameni. Fericirea de a renunța la cea ce ai putea avea aici pentru ceva mult mai bun care ți se oferă în viitor după moarte. Îți spuneam că nimeni nu mi-a vorbit despre ce va fi după moarte. El da. Și a făcuto cu sinceritate. Mi-a spus că nu se termină totul aici că după moarte urmează veșnicia, abia acolo voi fi fericit cu adevărat. Mi-a spus că pot să aleg între viața aceasta și viața veșnică pe care mi-o oferă El. Și mi-a mai vorbit despre ceva ce am visat când eram copil și când am fost înșelat. Îți spuneam că visam că într-o zi voi zbura printre stele și voi locui pe una din ele. Acum omul acesta deosebit îmi spunea că de fapt pot ajunge într-o zi în cosmos, dar nu pe vreo navă de coloniști disperați în căutare de resurse. Ci dus de El și așezat de El în cele mai frumoase locuri cerești. Mi-a spus că poate face acest lucru extraordinar pentru că El le-a creat pe toate și stăpânește peste toate. Și că pot să cred în El pentru că El este adevărul și nu poate să mintă așa cum fac oameni și de asemenea El este calea către cer nu vreo rachetă sau vreo navă spațială, fiind în acelaș timp viața, viața pentru veșnicie. Mi-a mai spus un lucru important pentru că am vorbit despre resurse. El este sursa tuturor lucrurilor și cine îl are pe El are totul deplin în El nu se mai termină niciodată. Așa că prognozele pesimiste ale oamenilor de știință nu mă mai sperie. Sau găsit și ei acum după ce mi-au debitat minciuni ani în șir să recunoască că totuș nu ne îndreptăm spre bine. Nu este nici o problemă că se termină petrolul, gazul, aerul, pământul, mâncarea oricum acestea nici până acum nu mi-au adus fericirea. Eu am de acum mult mai mult decât toate acestea eu de fapt am totul de când m-am întâlnit cu acel om cu Isus Hristos.
În disperarea lor de a face totuș ceva și de a opri dezastrul final oameni caută soluți din nefericire fără a crede în singura soluție viabilă Isus Hristos. Una dintre metodele prin care o vreme vor să mai amâne deznodământul final este CONTROLUL POPULAȚIEI. Ei spun că cu cât vom fi mai puțini cu atât vom putea prelungi agonia, până când se va găsi o rezolvare la problema omeniri. Fie că știm fie că nu prin cea ce fac se ridică încă o dată în potriva lui Dumnezeu.
Destinul tău e să învingi, de ești căzut să te ridici, destinul tău l-a scris cândva Isus.Numele tău de mult e scris în cartea vieții în paradis, destinul tău e cerul Său, să știi. Deci să te porți cum e cinstit cu Tatăl tău ce te-a iubit și a plătit un mare preț, să știi. Pe brațul Său El te-a purtat si-o să te poarte neâncetat El, Dumnezeu spune așa, în cartea Sa.
Nu suntem aici statornici o țară avem și ea e sus. Calea se sfârșește acolo când vom vedea toți pe ISUS.
Harul să fie cu toți cei ce iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curătie. Amin.- Emanuel…………….
dumnezeu sa te binecuvinteze Ursula Sandner. Pe curand…..