Despre Oamenii „Toxici” – Pesimismul şi Furia

Cu siguranţă că ai întâlnit sau ai chiar acum în preajma ta o persoană care se plânge încontinuu despre cât de greu îi este în viaţă, despre cât de mult suferă şi cât de neînţeleasă este ea în suferinţa ei. Sau poate că ai lângă tine o persoană care exprimă doar nemulţumire, furie, frustrare şi căreia nimic nu-i este pe plac. Sau poate eşti chiar tu o astfel de persoană şi te tot identifici cu această stare spunând neîncetat „aşa sunt eu”...

Într-adevăr mentalul uman este orientat predominant către negativ şi avem nevoie de conştientizarea acestui fapt  şi apoi de dorinţa de a ne schimba această stare. Dar cum procedăm în cazul în care cei din anturajul nostru se poziţionează în postura fie de victimă, fie de persecutor? Îi acceptăm aşa cum sunt şi le ascultăm la nesfârşit povestea perdantă? Şi ce efect are acest lucru asupra noastră?

Ei bine, acest efect nu are cum să fie vreodată unul bun, şi găseşti aici diferite explicaţii ale acestei afirmaţii, incluzând experimentele făcute de Masaru Emoto pe cristalele de apă, kinesiologia, fizica cuantică ş.a.m.d.

Starea depresivă este normală, între anumite limite, în viaţa fiecărui om. Însă, atunci când devine o obişnuinţă, are nevoie de a fi tratată ca orice boală fizică. Dacă avem un membru în familie care aduce tot timpul în prim plan, în orice discuţie, doar părţile negative ale existenţei sale şi îşi cere validată această suferinţă continuă de către cei apropiaţi, cel mai bun lucru pe care îl pot face cei ce îi doresc binele, este să îl ajute să conştientizeze că are o problemă, care are o soluţie relativ uşoară. Evident, atunci când îi propunem o altă variantă de a-şi trăi viaţa, reacţia ar putea fi „ştiam eu că nici tu nu mă înţelegi şi că nu-ţi place de mine”...

De unde vine această reacţie? Din rezistenţa la schimbare: această persoana obţine cu siguranţă beneficii secundare din acest statut de victimă, plus că, inconştientul ei, cel obişnuit cu actuala stare de fapt, se simte ameninţat în status-quo-ul său, simte că-şi pierde „obiectul muncii” (căutarea şi reiterarea continuă a aspectelor fataliste, negative) şi ştie că va trebui să depună un efort pentru a trece la o nouă stare mentală, pe care în acest moment nici nu o percepe ca fiind o posibilitate... nu mai ştie cum este să trăieşti fără această povară. Din păcate, printre problemele de sănătate la care se expune o persoană care trăieşte în acest mod se regăsesc problemele pulmonare, renale, autoimune, precum şi cancerul.

Furia - să luăm un caz concret: am întâlnit familii (sau colectivităţi) în care unul dintre membri are un comportament dur, în care nu exprimă decât furie, nemulţumire, iritare şi îi învinovăteşte sau îi responsabilizează pe toţi ceilalţi de faptul că el este nevoit să se înfurie ca şi reacţie la comportamentul lor. Familia acceptă acest comportament abuziv (care uneori implică, pe lângă abuzul emoţional şi abuzul fizic), tocmai din cauza acestui sentiment de culpabilitate indus de abuzator, fie pentru că s-a obişnuit cu aceste accese de furie şi/sau a învăţat să trăiască cu ele. „Aşa este el, noi trebuie să-l înţelegem şi să-i facem pe plac!” Nu mai vorbesc aici despre urmările traumatizante pe care le are un asemenea comportament asupra copiilor care cresc într-un astfel de mediu...

Ce este de făcut? Evident, un prim pas ar fi recunoaşterea faptului că acest comportament nu este normal, ci, din contră, este nociv atât pentru persoana abuzatoare în sine, cât şi pentru ceilalţi. O persoană care este tot timpul sub o stare de surescitare nervoasă este predispusă la boli coronariene, ale sistemului nervos, ale sistemului digestiv (stomac, ficat, intestine etc), tulburări ale tensiunii arteriale,  atacuri cerebrale etc. Al doilea pas ar fi să-i explicăm acestui om, atunci când putem, cu mult calm şi pe un ton neutru, efectele din punct de vedere al sănătăţii pe care le are acest comportament pentru propria sa sănătate, impactul acestui comportament asupra celorlalţi şi să adaugăm faptul că are nevoie de ajutor specializat. Uşor de spun, greu de făcut, nu-i aşa? Probabil că ne vom alege cu o nouă criză de furie... Ei bine, atunci pentru autoprotecţia noastră cea mai bună soluţie este, atunci când este posibil, să ne îndepărtăm de această persoană. Dacă rămânem şi acceptăm stilul acesta de viaţă, nefericirea va fi o constantă şi o certitudine de ambele părţi.

În situaţiile enumerate mai sus, empatia este folositoare doar pentru a înţelege faptul că aceste persoane au nevoie de ajutor.  Însă, deşi avem intenţii pozitive, trebuie să ştim că, ori de câte ori îi ascultăm sau le acceptăm comportamentul disfuncţional, nu facem decât să le reîntărim acest comportament. Prin faptul că se simt acceptaţi, nu are cum să apară dorinţa de a se schimba şi astfel suntem egal responsabili de menţinerea simptomului şi de propria noastră nefericire. Este ca şi în situaţia alcoolicilor: dacă continuăm să le furnizăm alcool,  datorită comodităţii şi a obişnuiţei, nu poată să se deschidă calea spre vindecare, decât, poate, când este prea târziu pentru toţi cei implicaţi.

Cum ar fi să ne gândim că aceste persoane îţi menţin boala tocmai datorită nouă, cei care îi înţelegem şi îi acceptăm aşa cum sunt şi ne lăsăm antrenaţi şi afectaţi de boala lor, uneori cu preţul propriei noastre stări de sănătate psihică şi/sau fizică.

Până la urmă, important este să conştientizezi faptul că nu poţi să salvezi pe nimeni de sine înşuşi...

Psihoterapeut Ursula Sandner

 

7 comentarii pentru “Despre Oamenii „Toxici” – Pesimismul şi Furia

  1. Foarte bun articolul. Si eu am constientizat cele scrise de tine, mai ales ca am in jurul meu doua persoane de acest fel si depun serioase eforturi sa le ajut sa iasa din starea aceasta. Una e mama, iar cealalta e bunica sotului meu. Mama vede prima data raul in toate, e foarte negativista, iar bunica – desi are o viata lipsita de griji – prefera rolul de victima. E foarte greu sa ai in preajma astfel de persoane, uneori parca te trag in jos. Am incercat sa le ajut. Nu le accept starea de victimizare, cu mama pot patrunde mai adanc in discutii spirituale, dar imediat recade in starea ei. Am ajuns la concluzia ca acolo le place, si asa cum ai spus si tu in final, desi te doare, iti dai seama ca nu poti sa-i salvezi, oricat de mult ai tine la ei.

  2. Draga Brindusa, intr-adevar nu poti sa ajuti pe nimeni daca acea persoana nu doreste sa fie ajutata si cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci ca sa nu te lasi trasa in jos de atitudinea lor este sa te detasezi si sa simti compasiune (nu mila…) pentru felul in care aleg sa-si traiasca viata.

    Tu esti cel mai important om din viata ta si esti responsabila doar pentru tine… aceasta afirmatie nu este deloc una egoista, ci, daca ar pleca de la premise pozitive si si-ar asuma-o fiecare persoana in parte, lumea ar fi un loc mult mai frumos si lipsit de atatea probleme…

    Cu drag,
    Ursula

  3. Ma bucur foarte mult ca am avut ocazia sa citesc acest articol! Ceea ce am citi aici eu simt de mult timp,si anume de a ma indeparta de oamenii „toxici” din viata mea (fie ele rude, prieteni sau cunostinte). La inceput am facut-o pt ca pur si simplu simte-am ca nu pute-am sa suport atata negativism din partea lor, parca imi inegreau inima cu rautatea sau frica lor (iar mie imi place sa am inima vie, frumoasa, in culori pastel), dar in acelasi timp ma simte-am ca o lasa care fuge de ei. Abia cu putin timp in urma mi-am dat seama ca de fapt nu sunt lasa ci doar vreau sa am o viata frumoasa si plina de iubire si fericire, chiar daca asta insemna sa fiu eu cu mine insumi si, poate, nu in jurul celor cu care am crescut.
    Ma bucur ca am luat acea decizie, ca am „ajuns” unde am ajuns si sper sa am suficienta minte sa nu ma opresc aici, dar mai ales sa pot ajuta si demonstra altora ca viata este iubire si frumusete, daca tu vrei, si nu urat (aici ma refer la sotul meu care, din nefericire pt el, a crescut intr-un mediu mult mai negativist decat al meu si a dorit sa se schimbe la inceput pt el, iar acum si pt copilul nostru):)

  4. traiesc asemenea relatarilor si eu si fiul meu,din cauza sotului meu.Vesnic cu motive de suparare ,ba ca-l supar eu ba fiul meu.Dar nu stiu ce sa fac.Adevarat eu…m-am obisnuit,dar fiul meu aproape 15 ani in iunie ,nu mai poate.Dar vor fi mult mai multe rezultate asemanatoare tuturor incercarilor mele de a-l face pe sotul meu sa inteleaga ca nu noi suntem de vina…

  5. Am lucrat la o asemenea persoana,,,,care in orice moment rabufnea si teroriza sotia….ea accepta totul..si abuzul fizic si psihic..lui i se parea normal sa se comporte asa si ea accepta ca pe o cruce….pe care nimeni nu i-o poate lua….ea se justifica ca a facut-o pt copii….dar copii acum au peste 40 de ani…ea cu el au 74…si viata lor a fost tot timpul asa..singurul ei sprijin e pictura si credinta…

  6. BUNA ZIUA! Sunt mama unui copil de 12 ani si are asemenea stari cand ramane cu mine iar sotul pleaca la lucru,indeosebi cand vine cu cerinte care nu se pot indeplini! ce trebuie sa fac?cum ar trebui sa ma port in asemenea momente cand incearca sa ma santajeze emotional?sunt sigura ca exista posibilitatea de a rezolva problema doar sa aflu metoda corecta si sanatoasa pentru el !Este foarte tanar,pre-adolescent,si imi doresc sa scape de acest obicei ,sa creasca frumos asa cum de fapt este el cu adevarat!Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.