Marile texte iniţiatice ne spun în cor că noi, oamenii, avem o cheie care poate descuia marea uşă a iubirii, numai că nu suntem conştienţi de ea şi n-o folosim atat cat am putea pentru a ne schimba vieţile în bine. Cheia aceasta nu ne-o aduce pe Cosanzeana şi nici nu ni-l prezintă pe Fat Frumos, ci ne ajută să simţim noi înşine ”iubire”. Cu alte cuvinte, e o cheie care descuie propria noastră inimă şi ne ajută să simţim că iubim. Cheia noastră către iubire este starea de ”recunoştinţă”.
Nu recunoştinţa pe care o exprimă alte persoane în relaţia cu noi, ci propria putere de a fi recunoscători. Dacă un om doreşte cu adevărat să simtă mai multă iubire, nu trebuie să caute eradicarea crizei globale, nici să schimbe ura altora, nici să-i transforme pe ceilalţi aşa încat ei să facă, să simtă şi să gandească la unison cu el. Pentru ca noi să simţim iubire şi să emanăm iubire trebuie să deschidem cutia zanelor cu propria stare de recunoştinţă. Aceasta este o stare înaltă a conştiinţei, pe care n-o putem accesa fără un exerciţiu conştient şi voluntar, care să se opună tendinţelor instinctuale şi primitive ale Eului.
Am auzit mulţi oameni care se plang de duritatea, rătăcirea, ura şi emanaţiile negative din mediul social; ”Parcă nimeni nu mai emană iubire”, spun ei! Iar atunci cand observi că nimeni nu mai emană iubire se poate să spui că tu însuţi nu mai găseşti motive de recunoştinţă, aşa încat să simţi că iubirea este prezentă. Fără a fi recunoscător pentru cele mai mici, ca şi pentru cele mai mari daruri ale vieţii, pentru cele din trecut, pentru cele din prezent sau pentru unele care nu au venit, încă, nu poţi să simţi prezenţa iubirii şi dacă ea te-ar înconjura prin prezenţa fizică a lui Hristos. Lumea noastră pare să aibă un deficit de iubire, lumea noastră pare fi într-o criză de iubire, dar nu pentru că n-ar exista iubire în lume, cat pentru că judecata, critica, observatia negativă, ce n-a făcut bine, ce nu ştie, nu poate sau nu face altul se află în campul observaţiei mai mult decat recunoştinţa pentru ceea ce este bine la ceilalţi şi cu ei. Concentrarea noastră negativă, critica şi judecata la adresa celorlalţi ne diluează puterea de a iubi, iar diluţia acestei puteri ne coboară în stări joase ale conştiinţei, în depresie, furie, supărare şi anxietate. La acest nivel, viaţa devine mai grea din toate punctele de vedere. La acest nivel, ne bazăm mai mult pe Eul nostru, care transpiră, aleargă, se zbate în confuzie şi-n suferinţă, proiectand, în acelaşi timp, cauza suferinţei sale asupra lumii înconjurătoare.
Recunoştinţa şi aprecierea pentru tot ce avem ar putea fi cheia către descoperirea unei lumi noi, poate la fel de noi ca ”lumea lui Columb”! Pentru o minte obişnuită să critice şi să judece orice poate părea că recunoştinţa este imposibilă; conştiinţa critică vede doar ceea ce poate fi criticat. Ieşirea dintr-o asemenea stare începe prin decizia de a experimenta şi alte realităţi interioare sau posibile realităţi interioare, precum şi consecinţele lor. Trecerea conştiinţei şi a inimii omeneşti de la critică la recunoştinţă marchează trecerea de la o stare de conştiinţă joasă la una mai înaltă, care va fi resimţită ca o stare de bine, ca o bucurie, ca o putere mereu mai mare de a observa frumuseţea, binele şi lumina în lume şi, în esenţă, ca stare de iubire în noi înşine. Decizia de a fi recunoscători pentru fiecare mic dar al vieţii, recunoscători pentru că ne trezim dimineaţa, pentru că-i soare, pentru că plouă, pentru că cineva ne spune mulţumesc sau pentru altcineva ne dă un telefon ar putea fi una capabilă să ne schimbe viaţa în întregime. Depresiile severe ale unor oameni au intrat în remisie chiar şi după cateva zile de practică a recunoştinţei şi asta pentru că lipsa de energie a depresivului provine din concentrarea mentală negativă. Practica recunoştinţei ne dăruieşte ceea ce nu putem găsi prin alţii niciodată; puterea de simţi că iubim şi puterea de a emana iubire!
Autor Maria Timuc
Cat adevar!!!
E asa de minunat sa iubesti si sa fii iubit…
mult adevar in acest articol..daca lumea ar fi constienta de toate acestea ..am fi mai buni si mai ingaduitori…:)..iubirea e minunata..
„CAUTATI INTAI IMPARATIA CERURILOR SI TOATE VI-SE VOR DA PEDEASUPRA”spunea DOMNUL,CREATORUL,si MANTUITORUL IISUS HRISTOS.
Este prea frumoasa iubirea si trairile minunate care vin odata cu ea pt a ne pierde vremea cu negativisme! Cine a trecut de partea iubirii nu va mai dorii sa se mai intoarce niciodata la ceea ce a trait inainte, datorita acelui sentiment de inaltare la cer pe care il simte tot mai mult cu trecerea timpului.
Eu îţi sunt recunoscător pentru acest text!
„Concentrarea noastră negativă, critica şi judecata la adresa celorlalţi ne diluează puterea de a iubi, iar diluţia acestei puteri ne coboară în stări joase ale conştiinţei, în depresie, furie, supărare şi anxietate.”
Critica este o sursa de inspiratie, un dar minunat. E drept cand doar criticam si nu si apreciem se cheama ca nu iubim. Ne manifestam propria neputinta cel mai probabil.
Un lucru e sa critici pe cineva in sens pozitiv si cu rost, si alta e cand critici pe toata lumea cine iti iese in cale si fara sa ai un motiv intemeiat. Eu ma confrunt cu problema asta, de multe ori critic si judec fara sa analizez situatia inainte, sunt foarte rea uneori cu ceilalti,dominanta si tot timpul vreau sa mi se faca dreptate. De parca pe toata lumea as tine-o in lesa ca pe niste caini, iar cand imi dau seama ca am gresit, ma doare foarte tare. Deci, totul depinde de noi. Cel mai bine ar fi sa ne scriem pe o foaie toate defectele noastre, sa fim constienti de ele, sa stim unde am gresit, si apoi sa incepem incet incet sa le schimbam sau sa le eliminam. Si atunci realizam ca daca vrem sa primim iubire, trebuie intai sa oferim noi iubire.
Foarte sincer comentariu!
Iubirea se daruieste neconditionat!
Lumea nu emana iubire pentru ca noi ne-am obisnuit sa daruim iubire doar conditionat. Mai intai judecam si daca iese bine la judecata noastra doar atunci ne „ingaduim” sa oferim iubire. Dar nu prea multa, ca strica la orgoliu! Sau, de cele mai multe ori, asteptam sa vina intai de la altii. Care altii, binenteles, asteapta si ei acelasi lucru de la noi. Si uite asa stam in asteptare de „iubire”. Double wait. In programare asta se cheama „deadlock”. Dar nu e chiar un deadlock caci, in asteptare nu stam chiar degeaba: trimitem sageti, unele „otravite” inspre celalalt. Si el spre noi. Orgoliul e satisfacut. De fapt, suntem mult prea orgoliosi ca sa facem pasul inapoi si sa incercam sa ne schimbam pe noi. Aici e buba mare: la noi insine. Numai ca noi vedem doar negul de pe fata celuilalt! Iar buba noastra coace si puruieste bine mersi, hranita si protejata de orgoliu. Cat timp nu e sparta si aruncata nu sunt sanse ca iubirea sa izbandeasca. Caci iubirea e ca floarea de colt: nu creste in orice balta, ci rasare si infloreste numai pe inaltimi!
Superb!Foarte sincer comentariu!