„Individul a trebuit intotdeauna sa se zbata ca sa nu fie coplesit de presiunea tribului. Daca incerci asta, vei fi singur de multe ori si deseori inspaimantat. Dar niciun pret nu este prea mare pentru privilegiul de a fi propriul tau stapan.” Nietzsche
De multe ori ii intreb pe pacientii mei in cabinet pentru cine traiesc ei. Unii imi dau un raspuns foarte rapid, ca de exemplu, „pentru copilul meu”, „pentru mama”, „pentru job”, „pentru prieteni” etc. Putine sunt exceptiile in care o persoana imi spune „traiesc pentru mine”, pentru ca asta li se pare dovada suprema de egoism si am fost invatati ca nu este bine sa fim egoisti. Nu avem voie sa fim noi insine daca nu suntem in acord cu ceea ce proiecteaza ceilalti ca ar trebui sa fim. Trebuie sa ii punem pe primul plan pe ceilalti – in primul rand familia, apoi societatea si sa ne straduim sa corespundem asteptarilor, dorintelor, nevoilor lor... Inseamna asta fericire? Inseamna asta bucurie de a trai? Cu siguranta nu... aprecierea si aplauzele celorlati ne fac sa ne simtim bine, sa ne simtim acceptati, validati si astfel sa primim atentia pe care o dorim cu atata ardoare.
Daca mama, tata, sotul, sotia, copilul, seful sunt multumiti de noi, atunci ne creste stima de sine si increderea in noi si seara punem capul pe perna si avem impresia ca traim o viata de succes. Si atunci de unde apar acele stari de neliniste, atacurile de panica, depresia si sentimentul de gol din interiorul nostru?
In cabinetul meu vin persoane de toate varstele si categoriile sociale. Vin oameni obositi de viata, oameni care nu-si mai gasesc resursele ca sa faca fata presiunii in care traiesc, fie ca este vorba despre sotii/soti care au facut tot ce le-a cerut „programarea sociala” – o familie, un copil, o casa, un serviciu sigur, fie ca este vorba de cei care au vrut sa ajunga in varful „piramidei” sociale – directori de corporatii, manageri de diferite nivele si toti, fara exceptie, raspund la intrebarea „pentru cine traiesti tu?” punandu-i pe primul plan pe ceilalti... Unii dintre ei intuiesc ca ar fi altul raspunsul, insa le este teama chiar si sa gandeasca la asta. Simt asta din faptul ca replica lor este o intrebare - „pentru mine?” , ezitand chiar sa pronunte afirmativ acest lucru.
Recent am pus aceasta intrebare unei persoane care a reusit sa urce toate treptele "devenirii" sociale, insa undeva pe parcursul acestui drum lung si obositor si-a pierdut bucuria (si sanatatea fizica si psihica ii este amenintata). Am intrebat-o ce anume a motivat-o si o motiveaza zilnic sa isi doreasca atat de mult, iar raspunsul a fost „aprecierea celorlalti”... urmatoarea intrebare a fost „daca nu ar fi nimeni care sa te poata aprecia, cum s-ar schimba viata ta, ce ai face atunci?” si dupa o lunga pauza mi-a spus „nu stiu, viata mea nu ar mai avea sens”...
Mie mi se pare trist, cu atat mai mult ca investim atata energie si atat efort doar pentru acele satisfactii efemere... si cu cat avansam, cu atat ne dorim mai mult si platim cu pretul sanatatii noastre fizice si psihice acele „aplauze” care uneori nici macar nu vin, oricat ne-am stradui.
Nu cred ca este cazul sa va spun ca toti cei cu care vorbesc au un discurs relativ asemanator, cu variatiuni pe aceeasi tema... Isi aleg meseriile in functie de parerile celor din jur, se casatoresc repede si fac copii pentru ca societatea te vrea la casa ta (ca sa se simta in siguranta), merg in concedii in locuri exotice pentru a impresiona si traiesc cu credinta ca ei decid si ca fac totul in acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals din pacate...
Ce este de fapt acest liber arbitru? Cum mai putem spune ca avem liber arbitru daca incepand din prima zi de viata suntem impregnati de credintele, valoriile, principiile familiei, scolii, cercului social si a societatii in care traim? Toti oamenii, toate cartile citite, toate emisiunile pe care le urmarim, totul isi pune amprenta asupra noastra, este inregistrat in inconstientul nostru si ne dicteaza viata... Ne oprim vreodata sa ne intrebam de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea sa ne traim viata si ce ne face pe noi cu adevarat fericiti? Nu, nu mai avem timp, pentru ca vartejul social ne absoarbe toata energia, suntem foarte ocupati si inregimentati in vietile noastre.
Pentru unii dintre noi exista si un moment in care intrezarim faptul ca nu mergem in directia buna - fie o tulburare psihica sau fizica ne obliga sa ne oprim si sa stam putin cu noi insine, fie intalnim pe cineva care are acest rol de a ne trezi si de a ne pune intrebari daca valorile, credintele, principiile dupa care ne conducem viata sunt bune sau nu pentru noi. Unii dintre noi, ajunsi la un astfel de moment de rascruce, aleg sa-si amorteasca constiinta cu abuz de alcool, droguri, medicamente si pierd astfel sansa pe care viata le-o scoate in cale de a se opri, a evalua cum traiesc si de a face schimbarile necesare. Ei, dar pentru schimbari este nevoie de curaj, de mult curaj ca sa inoti impotriva curentului. Ce va spune familia, ce va spune societatea, nu pot sa fac schimbari cu viata mea, prea multa lume ar fi afectata si cum nu am voie de fapt sa traiesc pentru mine, mai bine... mai beau un pahar, mai iau un Xanax si gata... sunt din nou pe linia de plutire.
Pentru mine momentul intrebarilor a fost la 26 de ani, atunci cand realizasem tot ce mi se indusese ca trebuie sa fac: sa am o casa, o cariera, o familie. Acela a fost momentul in care, bifand totul de pe lista, mi-am dat seama ca nu sunt deloc fericita, ba chiar din contra, depresia imi era de mult insotitor fidel si nici macar nu am constientizat-o. Din perspectiva celorlati, ar fi trebuit sa fiu foarte fericita – aveam tot ce ar trebui sa-si doreasca un om... insa sufletul meu plangea. Imi celebrez sufletul in fiecare zi si ii multumesc ca nu m-a lasat sa merg pe acel drum care nu ducea niciunde si ca, in disperarea mea, am avut curajul sa las totul, chiar totul, in urma si sa incep sa-mi cladesc un alt drum. A fost un drum greu, anevoios, mai ales la inceput cand am parasit iluzia sigurantei, fara ca sa stiu incotro ma indrept. Am inceput sa caut, sa citesc, sa merg la workshop-uri, sa ma retrag in manastiri, sa intalnesc diferite persoane care spuneau ca pot sa raspunda la intrebarea „care este sensul vietii”. Am intalnit o multime de oameni, unii care merita sa ramana in memoria mea cu o imagine frumoasa, altii de la care am invatat lectii dureroase (atunci) si am reusit sa-mi dau seama incet-incet ca, de fapt, am in interiorul meu toate raspunsurile de care aveam nevoie, insa nu stiam ca am voie sa le urmez.
"Singuratatea nu te-nvata ca esti singur,ci singurul." E.Cioran
Inscrie-te acum și primești cadou eBook-ul "Iubire, relații și viață. Reflecții"
M-am retras din viata pe care o aveam pana atunci, am trecut printr-o perioada de metamorfozare, mi-am pus intrebari si am reflectat indelung la ce inseamna de fapt fericirea pentru mine. Mi-am redefinit termeni ca „familie”, „prietenie”, „iubire”, „cariera”, „viata”, „implinire”, „fericire”, „autenticitate” etc., si la finalul acestui drum stiam ca m-am castigat pe mine insami. Stiam ca tot ce am nevoie este sa traiesc in acord cu ceea ce sunt, ca bucuria vietii vine doar atunci cand intr-adevar te cunosti pe tine insuti, cand te accepti asa cum esti si traiesti in acord cu asta. Se suprapune autenticitatea mea peste „filmul” pe care il scrie societatea? Hm... sa spunem ca traiesc cumva „off topic” (cum spune o persoane foarte draga mie), insa ma straduiesc sa-mi traiesc viata intr-o maniera „ecologica” din toate punctele de vedere. Traiesc in bucurie, liniste interioara, echilibru, intelegandu-i si acceptandu-i pe ceilalti si continuand zi de zi sa-mi respect valoarea mea fundamentala – LIBERTATEA.
Nu mai am nevoie de feedback-ul celorlati ca sa stiu daca sunt sau nu pe un drum bun... nu mai am nevoie de aprobarea, aprecierea, validarea celor din jur si ceea ce este cel mai interesant este ca primesc toate acestea in fiecare zi. Insa acum le primesc fara sa le caut, doar fiind eu insami si straduindu-ma sa traiesc in fiecare zi in acord cu cele mai bune parti din mine, in acord cu Sinele meu cel mai inalt.
Concluzia acestor randuri este ca, desi societatea iti traseaza un drum, ia acel drum ca fiind doar una dintre variantele posibile ca tu sa-ti traiesti viata. Daca nu rezoneaza cu tine, daca nu te regasesti, daca simti ca agitatia interioara, nelinistea, starile depresive, atacurile de panica, tulburarile psihosomatice te insotesc, opreste-te pentru o clipa si reevalueaza-te! Ia-ti timp si da-ti voie sa afli cine esti, pentru cine traiesti, asuma-ti faptul ca odata ce vei afla aceste raspunsuri s-ar putea ca ceilalti sa nu fie de acord cu noua ta versiune, insa pana la urma... cei care conteaza te vor aprecia pentru curajul tau de a fi tu insuti, autentic, iar cei care nu conteaza, lasa-i sa plece din viata ta si multumeste-le pentru ca ei cu siguranta au avut intentii pozitive in ceea ce te priveste – insa nu au avut cum sa te vada pe tine asa cum esti tu, fiind prea focusati pe propria „conditionare”.
"- Pentru cine traiesti tu?
- Pentru mine! Si viata este minunata asa :)"
Ursula
Si eu am trecut prin starile descrise. Imi suna foarte cunoscut tot ceea ce ati descris mai sus. Cred ca viata noastra e o calatorie (interioara, in principal) spre Sinele nostru cel mai inalt (ca sa parafrazez frumoasa dvs exprimare). Daca l-ati gasit sunteti o fericita. Eu il mai caut, desi il intrezaresc in mare parte, caci si calatoria spre el are darul de a te face fericit.
Sarut mana Ursula!
si mie multe din aceste stari imi par cunoscute insa tot la fel de multe imi creeaza confuzie .
ca si cum as avea prea multe degete pentru manusa asta, daca se intelege ce vreau sa spun.
inca mai lucrez la asta. multumesc.
>:D< :-*
Tot timpul ne intrebam daca ceva nu ne place , in primul rand pe noi si apoi pe ceilalti ,consider ca asta inseamna o anumita libertate ,cine poate fii liber …asa ca pasarile cerului ,chiar si ele sunt conditionate de viata .
Si da ,poti sa te opresti la un moment dat …de ce nu ?
Minunat! Inteleg ceea ce spui si invat in fiecare zi sa traiesc astfel.
Incredibil cat de mult seamana povestea ta cu a mea….trebuie sa ne intalnim face to face:))
Si asa e, cand simti ca nimic din ceea ce faci nu te mai implineste pe tine, ci doar pe altii, trebuie sa faci ceva; altfel devii doar o unealta pt satisfacerea lor.
Cand am decis ca asa nu mai vreau, mi s-a spus ca sunt nebuna si inconstienta. Stiam ca nu va fi usor, dar daca nu fac ceva, voi regreta si mai mult.
Am pierdut prietenii ,pt care am plans…..dar incetul cu incetul sufletul meu se linisteste …..
Bine gindit si exprimat textul.Nu ma pot lauda cu faptul ca am aflat demult ca eu sunt cea mai importanta si ca trebuie sa traiesc in primul rind pentru mine.Contam eu in deciziile mele de cele mai multe ori sa zicem ca in raport cu regulile impuse de societate sau locul de munca.Daca am facut niste pasi impotriva firii mele a fost deoarece am inteles si am acceptat, deci nu m-am opus.In schimb cind a fost vorba de cei apropiati parinti,sot si copii m-am pierdut de tot pe drum incercind sa ies la liman cu toate.Si am reusit ! Drama pierderii sotului m-a adus acolo unde altii au ajuns de mult, sa-mi dau seama ca eu trebuie sa traiesc pentru mine.Procesul de transformare este in ani dar vine un moment in care intelegi ce se intimpla cu tine si drumul pe care trebuie sa-l urmezi ,drumul spre cunoasterea de sine .Toate astea te fac mai tinar,incet descoperi ca fericirea e in tine si numai eliberind barierele puse de tine si altii de-a lungul vietii poti s-o gasesti .Rid si ma bucur in fiecare clipa ,inteleg pe deplin farmecul clipelor traite luind esecurile ca lectii de viata pe care trebuia sa le parcurg.
Atitea ar fi de spus insa ma opresc aici .Felicitari pentru subiect si modul de abordare sunt multi cei care au nevoie de asemenea informatii .M-as bucura pentru fiecare om care ar avea sansa regasirii sale si ar intelege ca este unic !
Foarte adevarat,dar cati ani din viata am pierdut caci nu am stiut.Multumesc si sper ca multi tineri sa inteleaga .Sanatate.
Aveti dreptate doamna ca fiecare trebuie sa traiasca pentru sine, dar textul dumneavoastra mi se pare un pic fortat si exagerat, pentru ca nu e indeajuns de adanc ca sa indemne la a ne descoperii ce suntem si ce vrem. Textul, frumos scris, mi se pare un pic cliseu, de gasit in toate ziarele si canalele de televiziune care incearca sa faca psiho-terapie. Nu credeti ca societatea are un motiv anume pentru care te obliga sa mergi pe „sinele” ei? Chiar si razvratirea din acel standard e tot un mod de a trai „pentru altii”. De ce sa ii condamnam pe cei care sunt capabili sa traiasca dupa tipare impuse? De ce credeti ca fiecare om este pierdut daca nu traieste pentru el? Nu cred ca o sa primesc vre-un raspuns, dar azi ca niciodata am simtit ca trebuie sa va spun ca textul e mai mult parada, decat ceea ce simtiti: de ce trebuie sa va dati propriul exemplu pentru a convinge ca doar asa e bine?, de ce credeti ca exemplul celor care nu au facut ca dumneavoastra e rau? Citatele care insotesc textul scris de dumneavoastra sunt frumoase si alese cu grija dar dumneavoastra nu mergeti pe urma lor.
Necunoscuta doamna,
va multumesc pentru ca ati avut curiozitatea si interesul sa parcurgeti intregul text pe care l-am scris. Sunt binevenite toate parerile cititorilor mei si pentru ca tot v-au placut citatele pe care le-am ales in articol, as dori sa ne mai bucuram impreuna de unul, scris de Constantin Noica:
,,Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.”
Ursula
Interesant. Mult mai util ca alte articole. Este scris chiar de dvs.Are emotie si…autenticitate. Din acest motiv provoaca polemici.
daca va spun ca eu traiesc pentru a parcurge drumul pana la un barbat pe care il iubesc si care nu ma iubeste,o sa radeti de mine si o sa ziceti ca sunt nebuna si pe calea pierzarii,dar ar trebui sa va povestesc ultima jumatate a vietii mele(am scris un roman despre ea)si sa va spun ca pe drumul asta mi se intampla o gramada de lucruri extraordinare,si bune,si rele,si inima mea imi spune ca numai pe drumul asta imi pot gasi menirea chiar daca nu o sa ajung niciodata la destinatia propusa
Care-i acea libertate in care traiti?….ati incercat sa nu va platiti impozitele? sau sa nu prezentati buletinul ca sa aratati ca existati? sau sa nu folositi bani in viata dumneavoastra? daca n-ati facut-o inseamna ca nu sunteti libera ci doar credeti ca sunteti libera….ca majoritatea oamenilor…..iesiti din matrix cu adevarat sau lasati-va de meseria asta ca nu-i ajutati pe oameni sa se cunoasca pe sine, ci doar le luati banii.
dacule,ai dreptate,toti cei ca doamna ursula sunt in stare sa vorbeasca sau sa scrie despre dragostea universala si neconditionata si un milion de ani si un miliard de pagini,dar nu te vor ajuta niciodata,nici macar cu un cuvant,daca nu le dai bani,ce e aici pe blogul asta nu e un sprijin pentru noi sau un semn ca doamna ursula ne iubeste intr-un mod divin si neconditionat,sa fim seriosi,doamna ursula e si ea om si nu face sau nu spune nimic daca nu o platesti,aici e doar reclama,sa ne faca pe noi curiosi,daca suntem destepti,citim,cautam cartile originale din care ea posteaza fragmente aici,le citim si pe-alea si cautam raspunsuri,credem ce vrem si ce ni se potriveste si daca vrem,ne schimbam,devenim noi mai buni,iubim si ajutam noi pe gratis daca vrem neaparat sa schimbam macar 1-2 oameni din lumea asta sau macar pe noi insine,daca chiar nu ne place cum suntem acuma,ca pe toata lumea deodata nu o putem schimba,nimeni n-a reusit asta,nici macar Iisus,si El era Fiul lui Dumnezeu,nu doar om ca noi,daca credem in iubire si in tot ce-i bun atunci actionam,ce-o iesi o iesi,da lumea(in general) si doamna ursula tot asa o sa ramana,dupa bani
Trebuie sa va spun de la inceput ca sunt un fost client al doamnei Ursula.
Si mai trebuie sa va spun ca nu am mers la dansa ca la vraciul vreunui trib, nici ca la preot, si nici macar ca la un doctor. Am apelat la un profesionist, care afirma ca poate sa-mi ofere serviciul de care eu am crezut ca am nevoie. Am discutat problema mea, mi-am stabilit propriile obiective, cele pe care EU doream sa le ating, si am incheiat un contract terapeutic: investitia mea (bani, prezenta si dorinta MEA de a schimba ceva in viata mea), contra serviciilor de psihoterapeut (asistarea mea pe drumul schimbarii, informatie de specialitate, explicatii si foarte multe tehnici de specialitate).
Si in final M-AM SCHIMBAT. Am scapat de acele tipare nenorocite dupa care decurgea viata mea, devenind in timp mizerabila. Si sunt acum si multumit si mandru de mine.
De faptul ca am avut puterea de a nu ma complace intr-o viata mediocra si banala, despre care nici macar nu intelegeam de ce decurge asa, desi aveam in jur o gramada de oameni care incercau sa ma convinga ca ASA E NORMAL, ca daca si viata lor e mizerabila, atunci cu siguranta si a mea trebuie sa fie la fel, doar ca ei sa se poata simti mai bine in propria lor mizerie.
De faptul ca, desi manuiesc saptamanal sume pe care cea mai mare parte a oamenilor le-ar considera uriase, la psihoterapie am facut cea mai valoroasa investitie din intreaga mea viata de pana acum: investitia in mine insumi.
Dacule, habar n-am daca exista sau nu vreun matrix, habar nu am daca tu vorbesti din interiorul lui sau din afara lui, si nici nu ma intereseaza asta. Tot ceea ce stiu este ca acum viata mea are culoare si sens, lucruri pe care le pierdusem inainte de psihoterapie, si pe care acum le-am regasit. Daca tot ceea ce e frumos in viata mea acum este in matrix, asa sa fie. Daca e afara, tot asa. Te las pe tine sa te dumiresti.
Si am mai vazut o confuzie, maaaaaaaaaare de tot, la doamna sau domnisoara Lili.
Lili, pana cand nu am dat de blogul doamnei Ursula, nici macar nu auzisem de iubire neconditionata si nici de alte subiecte ce tin de spiritualitate. Pentru ca nu asta cautam, nu cautam pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat, si care sa ma accepte asa cum eram. Erau o gramada din astia care nu aveau nici o problema din cauza faptului ca viata mea era varza, ba chiar cred ca se simteau bine. Si nici nu m-am dus la cabinet pentru asta.
Cand am ajuns la cabinet cred ca eram deja satul de “iubirea neconditionata” a amicilor, a familiei, a preotului (ma rog, a lui a fost mai putin neconditionata). O vreme, cred ca si eu m-am iubit neconditionat, balacindu-ma in propria viata ca intr-o baltoaca cu apa imputita.
Cand am ajuns la cabinet imi doream un specialist care SA FACA CEVA CU MINE. Si am gasit exact ceea ce am cautat.
Si, darag Lili, am trait un paradox: nici o clipa nu am vorbit in cabinet despre iubire neconditionata, ci din contra, de contributia mea psihica si intelectuala la terapie si de tehnicile si cunostintele de specialitate ale doamnei Ursula. Si stii ceva? M-am simtit mai neconditionat iubit decat in restul vietii mele. In final, am si inteles de ce: pentru ca desi veneam cu o gramada de belele si de probleme, ochiul specialistului a vazut in mine nu ceea ce aratam atunci, ci ceea ce era in mine si astepta sa iasa la suprafata: o fiinta libera, despovarata, iubind viata si apreciind oamenii.
Si de atunci, recomand cunoscutilor mei care au probleme sa mearga la psihoterapie. Nu la doamna Ursula neaparat, ci la cine cred ei ca ii poate ajuta.
Lili, daca eu as fi ascultat sfaturi ca ale tale, probabil ca acum as fi fost pe droguri sau poate ca ma sinucideam. Nu stiu, dar cu siguranta ca nu as fi iesit din baltoaca mea calduta dar imputita.
Lili, daca acasa ti se strica teava de apa, chemi un instalator, il platesti, si ti-o repara. Mie mi s-a stricat teava de ganduri si emotii. Si am gasit instalatorul potrivit.
Privesc in jurul meu, printre cunostintele mele, si vad zilnic oameni care cheltuie sume de 2-3 ori mai mari decat salariul mediu brut pe economie ca sa ce? Sa se frezeze, sa se epileze, sa-si faca unghiile mai lungi sau mai frumoase, sa-si stearga sprancenele pentru ca apoi sa le deseneze la loc, pentru ca in final sa concureze intre ei: la cine ai fost tu, cat a costat freza ta, dar modelul asta de unghii este de anul trecut, si alte ale.
Dar sub freza? Isi pastreaza mizeria si suferinta, circuland non-stop intr-un cerc vicios despre care ei sau ele cred ca este autostrada fericirii.
Ma rog, avem totusi un punct comun: fiecare este liber sa traiasca asa cum doreste, in baltoaca calduta si mocirloasa, in afara matrixului lui Dacul (adica pe o alta planeta) sau aici, pe pamant, bucurandu-se de fiecare zi din viata sa.
Am terminat terapia de multe luni de zile si nici nu am mai vazut-o de atunci pe doamna Ursula, dar ii citesc cu regularitate blogul. Stiu acum ca pe blog nu este psihoterapie, ci este cu totul altceva, ceva ce tine de “next level”.
Si ma intreb atunci, cum ai putea ajunge la etajul 1, cand tu inca esti pierduta in subsol?
Nu ma intereseaza nici filozofia ta extraterestra, Dacule, si nici iritarea de gospodina inselata la cantar a doamnei Lili.
Am scris acest comentariu pentru ca stiu ca foarte multi oameni citesc acest blog. Foarte multi dintre ei sunt, asa cum eram si eu odata, in pragul unei decizii care le poate schimba viata in bine. Am scris acest comentariu pentru ca ei sa aiba sansa sa auda si o alta versiune a realitatii, din partea cuiva care nu a ascultat sfaturile voastre.
Sa decida singuri, in cunostinta de cauza.
Nu stiu daca doamna Ursula va posta acest comentariu, lung cat un articol.
Indiferent de asta, va multumesc din nou, doamna Ursula, pentru ceea ce am putut face cu mine, in cabinetul dumneavoastra.
Toate cele bune !
Eu sincer,va multumesc,pentru aceste publicatii,ma fac sa imi dau seama ca nu sint singura,care trece prin astfel de stari,si de fiecare data cind citesc aceste publicatii,ma reinviorez!
victor,eu NU AM BANI SI ACESTA ESTE MOTIVUL PENTRU CARE FOARTE MULTA LUME NU MA AJUTA!!!INTELEGI?in lumea asta,daca nu ai niciun ban,nu primesti nici macar un zambet sau un buna ziua care sa te faca sa te simti ca un om si sa ai macar puterea sa te ridici din balta,malastina sau in ce erai tu,tu nu ai fost iubit deloc,ILUZIE!!!!ai fost ajutat doar pentru ca ai dat bani!!! orice iti da o persoana doar pentru ca tu ii dai bani nu iti da din dragoste pentru tine,nu fi fraier sa crezi asta,ci o face doar ca sa obtina ceva de la tine,de exemplu ,tu ai crede ca o prostituata te iubeste?orice e facut pentru a obtine bani si avantaje materiale e un fel de prostitutie!!!nu dragoste neconditionata!!!cat de materialist esti!!!toti sunteti la fel
victor,mai e ceva foarte important,eu stiu foarte bine ce vreau de la viata si de la oameni:VREAU SA FIU IUBITA,INTELEASA SI AJUTATA LA NEVOIE FARA SA MI SE CEARA BANI IN SCHIMB,EXACT ASTA VREAU,NICI MAI MULT NICI MAI PUTIN SI CEI CARE NU SUNT IN STARE SA FACA ASTA SUNT MATERIALISTI!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!chiar faptele lor demonstraza asta,nu logica mea,nu logica ta,nu logica nimanui,faptele!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Dragii mei,am avut si eu un moment pe parcursul acestei vieti
in care am simtit nevoia sa-mi evaluez trairile,izbanzile,ese-curile,iubirile…Din analiza minutioasa pe care mi-am facut-o
am asternut pe hartie concluzia,iat-o:
„Fost-am ADAM la inceut…
Apoi,gresind,pacatuind
Si alungat din raiul sau,
Am fost plebeu
Pan-am ajuns
Sa fiu Orfeu.
Fost-am apoi,in lanturi,
Prometeu,
Trecand prin ere ca semizeu!
Cazand asa,mereu,mereu,
Ajuns-am fructul secolului meu.
Azi vreau sa fiu un simplu-ti fiu.
Ma lupt sa urc si urc cu greu
Ca sa ajung
SA fiu iar EU.
Visez si lupt!
Deci,cred ca aceasta este esenta,in pofida tuturor cautarilor,a tuturor regasirilor si interpretarilor de care
suntem tentati sa le extragem din parcurs,sa fi capabil sa te regasesti mereu ca cel mai fericit dintre muritori prin ceea ce ai trait,prin ceea ce ai realizat in viata.
„In spatele fiecarei persoane este o poveste. Este un motiv pentru care sunt ceea ce sunt. Nu sunt asa doar pentru ca asa vor. Ceva din trecutul lor i-a facut sa devina asa si cateodata este imposibil sa-i schimbi” – S. Freud – >>de unde eu pot doar sa trag concluzia ca indiferent cat am dori ceva, suntem conditionati de o multitudine de factori care nu depind de noi, dar care ne afecteaza mai mult sau mai putin…suntem rezultatul interactiunii dintre noi si ceilalti, intre noi si mediu. Lucrurile nu se aplica peste tot la fel, pentru ca nu sunt solutii general valabile. Fiecare e unic in felul lui, cu defectele si calitatile sale. O parte din cititori ma dezamagesc tocmai prin faptul ca au o viziune atat de ingusta. Uneori nu se poate si punct.
AȘ DORI ȘI EU CĂTEVA LAMURIRI… DE CÂND MAI CREȘTEM CA COPII SUTEM NISTE EXPLORATORII CAUTAM ȘI NE ÎNTREBĂM….AȘ FI ONORATĂ DACĂ MESAJUL MEU AR AVEA BUNĂVOITA DUMNEAVOASTRĂ, AȘA CUM IN IUBIRE SUPREMĂ NU EXISTĂ VÂRSTĂ EA FIIND UN NUMĂR LA FEL CRED CÂT VOM TRĂI INDIFERENT DE VÂRSTĂ VOM ÎNVĂȚA CINE SUNTEM….MARIA
Vă Mulțumesc pentru răspunsul trimis de acceptare, Recunoștință Infinită