Capcanele Ego-ului

Ma intreb cateodata daca vreau cu adevarat sa ma desprind de problemele mele, sa le accept, in loc sa ma lupt cu ele. Mi se pare ca o parte din identitatea mea se identifica atat de mult cu aceasta lupta, incat ideea de a o abandona mi se pare oarecum infricosatoare.

Este adevarat; oamenii se agata de bolile lor, se agata de nemultumirile lor, se agata de tot ce ii apasa. Continua sa spuna:”Acestea sunt rani si am vrea sa se vindece.” Insa in strafundul lor continua sa creeze ranile, pentru ca daca ranile sunt vindecate, le este teama ca ei insisi nu vor mai fi acolo.

Doar observati-i pe oameni- se agata de boala lor. Vorbesc despre ea ca si cum ar fi ceva despre care merita sa vorbesti. Oamenii vorbesc despre boala, despre starile lor de spirit negative mai mult decat despre orice altceva.

Ascultati-i si veti vedea ca le place sa vorbeasca despre asta. In fiecare seara vin oameni la mine si trebuie sa-i ascult – de multi ani tot ascult si le privesc chipurile. Le place! Sunt martiri…boala lor, mania lor, ura lor, problema asta si cealalta, lacomia lor, ambitia lor.

Si, daca te uiti mai cu atentie, toata chestia este pur si simplu o nebunie – pentru ca cer sa scape de acele lucruri, insa, cand te uiti la fetele lor, le place asta.

Daca aceste probleme ar disparea cu adevarat, de ce se vor mai bucura? Daca toate bolile lor ar disparea si ar fi pe de-a-ntregul teferi si nevatamati, nu ar mai avea despre ce sa vorbeasca.

Oamenii merg la psihoterapeut si apoi tot vorbesc despre asta – ca au fost la psihoterapeutul  cutare si cutare, ca au fost la invatatorul cutare si cutare. Chiar le place sa spuna: “Absolut toti, toata lumea a dat gres cu mine. Sunt la fel, nimeni nu a fost in stare sa ma schimbe.” Ca si cum ar fi dat vreo lovitura daca dovedesc ca niciun psihoterapeut nu este bun de nimic.

Am auzit despre un om care era ipohondru, vorbea incontinuu despre bolile lui. Si nimeni nu-l credea, pentru ca fusese testat si examinat in toate modurile cu putinta si nimic nu era in neregula. Dar in fiecare zi fugea la doctor sa-i spuna ca are probleme serioase.

Intr-o zi medicul si-a dat seama: orice auzea omul- fie ca era o reclama la televizor pentru vreun medicament sau o discutie despre vreo boala- imediat acea boala venea la el. Daca citea despre vreo boala intr-o revista, imediat, in ziua urmatoare, era acolo, la cabinetul doctorului, complet bolnav. Si venea cu toate simptomele.

Asa incat doctorul i-a zis:

“Nu ma mai sacai, pentru ca citesc aceleasi reviste ca si tine si ma uit la acelasi program TV ca tine, si a doua zi vii aici cu boala.”

Si omul intreba: “ Ce crezi tu? Ca esti singurul doctor din oras?”

A incetat sa mai mearga la doctorul acela, dar nu a terminat cu nebunia privind boala. Apoi a murit, cum face toata lumea. Inainte de a muri i-a spus sotiei lui sa graveze cateva cuvinte pe piatra lui de mormant, si ele sunt inca gravate acolo. Cu litere mari, acolo scrie: “Acum ma crezi?”

Oamenii sunt atat de bucurosi de nefericirea lor. Ma si intreb uneori: daca toata nefericirea lor ar disparea, ce s-ar face? Ar fi atat de lipsiti de ocupatie incat pur si simplu si-ar lua viata.

Si stiu din proprie experienta ca, daca ii ajuti sa iasa din necaz, a doua zi vor reveni cu altceva. Ii ajuti sa iasa din chestia aceea, si au deja alta, ca si cum ar exista o predilectie profunda spre nefericire. Scot ceva din asta; este o investitie si o rasplata.

Care este investitia? Investitia este ca, atunci cand pantoful nu ti se potriveste pe picior, atunci cand te strange, simti mai mult ca existi. Cand pantoful se potriveste perfect, pur si simplu te relaxezi. Daca pantoful se potriveste perfect, nu numai ca uiti de picior, ci si eu-l dispare.

Nu poate exista niciun “eu” cu o constiinta plina de beatitudine – e imposibil! Numai cu o minte nefericita poate exista “eu”; “eu” nu este nimic altceva decat o combinatie a tuturor necazurilor noastre. Asa incat, daca sunteti cu adevarat pregatiti sa abandonati “eu-l”, numai atunci necazurile voastre vor disparea. Altminteri, veti crea in continuare noi necazuri. Nimeni nu va poate ajuta, pentru ca va aflati pe o cale care este autodistructiva, autodefetista.

Mergeti inauntrul vostru si cercetati si veti vedea ca toate necazurile voastre exista pentru ca le oferiti sustinere. Fara sustinerea voastra, nimic nu poate exista. Deoarece le consacrati energie, exista; daca nu le consacrati energie, nu pot exista.

Si cine va sileste sa le consacrati energie? Chiar si atunci cand sunteti tristi, este nevoie de energie, pentru ca fara energie nu puteti fi tristi. Pentru ca fenomenul tristetii sa aiba loc, trebuie sa-i consacrati energie.

De aceea dupa tristete va simtiti atat de istoviti. Ce s-a intamplat? In depresia voastra nu faceati nimic, erati pur si simplu tristi – de ce va simtiti atat de istoviti si secatuiti? Ati crede ca ati iesit din tristete plini de energie, dar nu este asa.

Toate emotiile negative necesita energie, ele va secatuiesc. Si toate emotiile pozitive si atitudinile pozitive sunt generatoare de energie; ele creeaza mai multa energie, niciodata nu va secatuiesc. Daca sunteti fericiti, dintr-odata intreaga lume se revarsa spre voi cu energie, intreaga lume rade impreuna cu voi.

Oamenii au dreptate atunci cand spun: “Cand razi, lumea intreaga rade impreuna cu tine. Cand plangi, plangi de unul singur.” Atunci cand sunteti optimisti, intreaga existenta continua sa va ofere mai mult, pentru ca, atunci cand sunteti fericiti, intreaga existenta este fericita impreuna cu voi. Nu sunteti o povara, sunteti o floare; nu sunteti o stanca, sunteti o pasare. Intreaga existenta se bucura pentru voi.

Cand sunteti asemenea unei stanci si stati nemiscati in tristetea voasta, alimentandu-va tristetea, nimeni nu este alaturi de voi. Nimeni nu poate fi alaturi de voi. Atunci pur si simplu se naste o falie intre voi si viata. Atunci, orice ati face, trebuie sa va bazati numai pe sursa voastra de energie. Ea va fi istovita. Va irositi energie, sunteti secatuiti de propriile prostii.

Insa cert ca, atunci cand sunteti tristi si pesimisti, veti simti egoul mai mult. Atunci cand sunteti fericiti, extaziati, extatici, nu veti simti egoul. Cand sunteti fericiti si extatici, nu exista eu. Sunteti inlantuiti cu existenta, nu rupti de ea; sunteti laolalta. Cand sunteti tristi, maniosi, lacomi, miscandu-va doar inauntrul vostru si bucurandu-va de ranile voastre si privindu-le iar si iar, jucandu-va cu ranile voastre, incercand sa fiti niste martiri, exista o falie intre voi si existenta. Ati fost lasati singuri, si acolo veti simti “eu-l”.

Si, cand simtiti acel eu, intreaga existenta parca v-ar fi dusmana. Nu pentru ca v-ar fi cu adevarat dusmana; pare sa fie astfel. Daca simtiti ca toata lumea va este inamica, va veti comporta intr-un asemenea fel incat toata lumea trebuie sa fie dusmanul.

Extras din “Emotiile si sanatatea”, Osho, Pro Editura si tipografie

Sursa www.damaideparte.ro

 

2 comentarii pentru “Capcanele Ego-ului

  1. daca o persoana cu probleme imaginare sau nu, ajunge la psihoterapeut si aude cuvinte de genul celor scrise mai sus, nu cred ca pleaca de la cabinet cu un ego ridicat…da poate sunt persoane care exagereaza, dar tocmai asta este rolul psihoterapeutului sa-l faca sa inteleaga problema lui. din acest articol simt ca sunt stigmatizati cei cu probleme indiferent de natura lor. Compasiunea este in primul rand cel mai bun remediu, dupa care urmeaza altele…

    1. Draga Diana,

      nu stiu de ce ai ales sa simti ca cei cu probleme sunt stigmatizati atunci cand merg la psihoterapeut :)… din contra! Psihoterapia ii ajuta pe oameni sa realizeze singuri faptul ca aleg sa sufere, sa fie tristi, si sa re-creeze zi de zi o poveste care le face rau.

      Ai dreptate cand spui ca primul lucru este compasiunea – si exact acest lucru il ofera psihoterapeutul. Si ai dreptate ca dupa compasiune urmeaza altele – acceptare neconditionata a oricarui om, indiferent de ceea ce a facut el, lipsa judecatii, empatie – toate aceste elemente se regasesc in orice relatia terapeutica orientata catre sanatatea mentala a clientului.

      Insa rolul unui psihoterapeut nu este sa-l ajute pe pacient sa traiasca „mai bine” cu suferinta sa, ci sa-l sustina sa exploreze si alte cai alternative de a se raporta la propria persoana si la viata sa, in asa fel incat suferinta sa fie inlocuita cu bunastare psihica si astfel sa se creeze premisele unei vieti frumoase, fara suferinta… Rolul unui psihoterapeut este sa-i ofere clientului sau o experienta emotionala corectiva, matura din punct de vedere emotional si sa lucreze alaturi de clientul sau la restructurarea cognitiilor (a gandurilor) sale. De obicei, prin schimbarea gandurilor se modifica si emotiile si astfel putem inlocui suferinta cu intelegere, acceptare, etc.

      In psihoterapie cognitiv-comportamentala (singura forma de psihoterapie validata stiintific), modelul de baza este modelul ABC, in care A reprezinta stimulii din exterior (intamplari, evenimente, oameni cu care venim in contact), B este procesarea constienta si/sau inconstienta a acestui stimul, iar C reprezinta reactia emotionala. Deci dupa cum vezi, se valideaza faptul ca nu evenimentele sau persoanele din jur ne cauzeaza reactii emotionale, cu propriile noastre procesari (perceptii). Schimbandu-ne modalitatea de procesare a informatiilor, ne schimbam automat si reactiile emotionale.

      Problema este, asa cum este scris si in articol, ca oamenii nu sunt intotdeauna constienti ca pot sa traiasca fara suferinta si ca ei singuri si-o recreeaza zi de zi. In momentul in care devin constienti, probleme sunt inlocuite cu solutii pozitive, iar viata devine o sarbatoare si nu o lupta pentru supravietuire…

      Te imbratisez cu drag,
      Ursula

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.