Sunt o mamă eroină!

mother-and-adult-sonLumina dimineții se insinua cu nesimțire printre jaluzele murdare ale salonului de spital.

Nu, nu vreau să mă trezesc, sunt prea obosită....Ca prin vis auzeam scâncetul unui copil, pași agitați și vocea răgușită a lui Andrei. Iar eu, în vis, mă tolăneam la umbra unui cocotier pe o plajă însorită.

De îndată ce am deschis ochii și am luat contact cu realitatea, m-am simțit copleșită de vinovăție. Ce fel de mamă sunt eu că am nutrit, chiar și pentru o secundă, gândul că mi-ar fi mai bine pe o plajă însorită în locul acestui pat de spital? Ce fel de mamă sunt eu să recunosc că mă doare și, în aceste momente, aș da orice să nu mai simt durerea? Oricum, astăzi mă externează. O să-l luăm pe Victor și o să mergem acasă. Acasă... Fiecare inspirație și fiecare expirație îmi pare a fi explozia unui zgârie-nori.

Nu știu ce simt, nu știu ce gândesc. Totul mi se pare un haos, ca și cum aș fi personajul secundar din propria mea piesă de teatru... Un teatru ieftin, o paradă nesfârșită a măștilor...zâmbete false și relații menite a susține o intrigă care nu este neapărat necesară pentru buna desfășurare a piesei.

Mă străduiesc să nu plâng... Toată familia e aici – soțul, părinții, socrii, niște verișori mai îndepărtați, ăștia ce Dumnezeu caută aici? Că doar nu am mai vorbit de cinci ani și nu ne-am mai văzut de vreo șapte... Cum s-au gândit ei că am nevoie de tot circul ăsta în astfel de momente? Oh, și tot ce-mi doresc este să mă arunc în patul meu și să plâng o zi și o noapte-ntreagă!

Soacră-mea a venit în vizită pe la noi de acum trei luni...dar nu a mai plecat de-atunci. A zis că ,,-Nu știți voi, mamă, când o s-aveți nevoie de mine și n-o să știți de unde să mă luați! Ia lasă, că vă face mama de mâncare, vă organizează mama programul și vă învață mama cum SĂ NAȘTEȚI!”

Eu am încercat să-i spun că... de foame nu avem cum să murim. Până la urmă, în cazul unor anemii severe, suntem la un click distanță de orice restaurant, că nu avem nevoie să ne facă cineva programul pentru că nu mai suntem niște copii și, în caz de panică datorată lipsei de organizare, o să ne tolănim în pat, o să respirăm profund pentru a ne limpezi mințile și, cel mai probabil, o să adormim. Iar când o să ne trezim, panica va fi de mult o simplă amintire.

Dar, recunosc, ca o egoistă ce sunt, mi-ar fi plăcut să-l simt pe soțul meu de partea mea, că mă înțelege și mă susține. Așadar, nu știu de ce mă uimește că Andrei nu i-a zis mamei sale că nu el este cel care va naște, așadar poate să stea liniștită că nu puiul ei va trece prin chinurile creației.

Nu m-aș fi gândit vreodată că o asemenea experiență, precum cea a nașterii, mă va zdruncina atât de profund. Conștientizări, una după alta....Ce moment bun mi-am ales să mă trezesc!

Și, da, până la urmă, poate fi cel mai potrivit moment....

Naștere....Renaștere....

Acum îmi dau seama că majoritatea alegerilor mele au fost bazate pe frică. M-am căsătorit cu un bărbat pe care trebuie să-l TOLEREZ - nu să-l iubesc, nu să-l prețuiesc, nu să-l admir, ci să-l tolerez - din teama de a nu ajunge și eu ca mătușa aia a mea de la Pitești, singură și amărâtă. Dar cu ce mă încălzește singurătatea în doi? Mama o transformase pe tușa Nuți într-un fel de bau-bau. Dacă nu faci aia și faci ailaltă o s-ajungi și tu ca tușa Nuți! Asta vrei? Și tot timpul îmi spunea că sunt prea pretențioasă, prea dificilă și prea „rea” cu bărbații și că nimeni n-o să mă vrea dacă n-o să-nvăț să las de la mine și ...eventual ...să par un pic senilă....

Și eu, în inocența mea, am ascultat-o. Am început s-o cred. Am început să privesc lipsa unei relații stabile în viața mea ca pe un handicap. Am început să cred că sigur este ceva în neregulă cu mine dacă nu sunt măritată la onorabila vârstă de 28 de ani. Și m-am măritat. Ei bine.....

M-am măritat cu un copil. Pentru că Andrei este un copil. Și mie, pentru că mi-a fost greu să accept că viața mea de cuplu este o parodie halucinantă, o farsă monumentală, am încercat să-l schimb.
Degeaba m-am revoltat, degeaba m-am supărat, degeaba am făcut sau nu am făcut verzi și uscate. Oamenii nu se schimbă decât dacă conștientizează că au nevoie de o schimbare și sunt dispuși să depună eforturi în direcția asta.

Eu! Eu trebuia să mă schimb! Eu trebuia să mă accept pe mine așa cum sunt și să nu le mai permit altora să calce peste dorințele mele. Eu trebuia să trasez niște limite!

Ajunsesem într-un punct în care, lăsându-mă influențată de părerile și intervențiile nesolicitate ale celor din jur, am început să cred că un copil ne va salva căsnicia.

Și am făcut un copil!

Însă vocea mea interioară nu mi-a dat pace niciun moment. Dar am ales s-o înăbuș. Știam că nu ăsta e drumul meu, mă simțeam inadecvată, aveam impresia că trăiesc o viață care nu-mi aparține și eram, pe zi ce trece, mai anxioasă și mai depresivă. Dar m-am agățat de ideea că acest copil va reprezenta un nou început pentru noi, speram că mă va salva de nefericirea mea, că-mi voi investi tot timpul și toate resursele în el și, astfel, voi uita de toate visurile mele neîmplinite, toate renunțările și toate compromisurile.

Și a fost nevoie doar de o zi de chin și durere în travaliul nașterii să-mi dau seama că....asta e o mare prostie!

Iluzia mea s-a spulberat cu ani înainte decât m-aș fi așteptat eu....

Naștere...Renaștere...Cum? De ce? Și sunt atât de furioasă acum! Pentru că-mi dau seama că m-am mințit și m-am autoiluzionat într-un mare fel! M-aș fi scutit de multă suferință dacă aș fi pus punct din primul moment în care am conștientizat, dar nu am vrut să accept, că nu asta e viața pe care mi-o doresc!

Dacă îmi pare rău că mi-am adus pe lume copilul? Nu! Însă nu-mi este rușine să recunosc că, dacă aș fi fost mai puțin influențabilă, dacă aș fi avut mai multă încredere în mine și mai mult curaj, aș fi adus pe lume un copil în momentul în care eu m-aș fi simțit mai ancorată în mine însămi. Aș fi adus pe lume un copil din motivele corecte.

Nu mai am timp de învinovățiri inutile și nu am de gând să mă pedepsesc pentru că atât am știut eu până în acest moment al vieții mele. Acum sunt mamă, însă aleg să nu fiu o mamă eroină!

Aleg să nu mă sacrific continuând o relație care mă secătuiește de putere și de vlagă.

De acum înainte aleg să investesc în mine și în fericirea mea, pentru binele meu și, implicit, al copilului.

N-o să fiu soția aia veșnic nemulțumită și frustrată care se plânge la telefon celei mai bune prietene că trebuie să facă toată treaba pentru că soțul este la bere cu prietenii sau în vizite la mămica.

N-o să fiu femeia care se crucifică pentru că, prin sacrificiu, își validează existența și dreptul la viață. Ironic....Și, nu, Dumnezeu, dacă există, nu mai are nevoie de încă o victimă!

N-o să fiu femeia aia care o să ajungă atât de plafonată și de plictisită de propria viață încât o să ajungă să trăiască numai prin copiii ei.

N-o să fiu femeia aia care o să-i spună băiatului ei...

“Eu sunt mama ta, eu te-am născut, eu te-am crescut, eu m-am sacrificat pentru tine, așa că am dreptul să intervin în viața și în alegerile tale, să-ți contest deciziile, să te împovărez cu fel și fel de așteptări și pretenții nerealiste.

Sunt îndreptățită să te tratez cu lipsă de respect pentru că tu nu ești decât o extensie a mea, cel care trebuie să facă cum vreau și cum zic eu, cel care trebuie să-mi fie la dispoziție și să nu-mi iasă din cuvânt.
Tu nu ești un om de sine stătător, cu aspirațiile, rănile, visurile, dorințele și valorile lui, tu ești DOAR UN COPIL, COPILUL MEU, cel care are datoria de a mă face fericită și împlinită. Tu ești cel de care m-am agățat pentru a da un sens existenței mele, tu ești cel care m-a făcut să mă simt importantă și valoroasă ca om. Tu trebuie să te comporți exemplar, altfel eu sunt un eșec ca mamă, iar eu știu să fiu doar mamă, pentru că prin asta mă definesc.

Tu trebuie să iei note mari la școală, să nu superi pe nimeni, să fii ascultător și cuminte. Tu trebuie să urmezi liceul de informatică iar apoi Politehnica.

Tu trebuie să-ți găsești un job stabil și să fii un inginer exemplar, cel mai bun angajat! Nici prin gând să nu-ți treacă să-ți deschizi vreo afacere ori să-ți schimbi cariera. Este mult prea riscant. Dacă ajungi la 30 de ani, trebuie să te căsătorești cu o fată cuminte, liniștită și serioasă pentru a nu-mi ieși din cuvânt. Însă nu înainte de 30 de ani. Până atunci trebuie să experimentezi și aș prefera să nu iei vreo fată prea în serios pentru că am să devin geloasă. Apoi, trebuie să faci doi copii – un băiat și o fată, pentru că eu am să ies la pensie și am să mă plictisesc. Va trebui să ne vizităm în fiecare săptămână. Prefer, totuși, să veniți voi la noi pentru că, uneori, este obositor să vă critic, însă este datoria mea de mamă să fac asta. Și cum mă pot abține când ați cumpărat o canapea prea verde, când hainele copilului sunt prea albastre sau când soarele apune așa ciudat de la voi din balcon?

Tu trebuie să mă suni pe mine în fiecare zi, să vorbim despre ... nimic. Eu îmi permit să te sun oricând doresc, nu contează că este șase dimineața sau două noaptea. Dacă nu-mi răspunzi, mă voi supăra și te voi lua la întrebări. Este dreptul meu să știu ce faci tu la două noaptea!

Eu mă voi implica activ în creșterea nepoților și o voi învăța pe nepriceputa aia de soție a ta cum să fiarbă un lapte. Dacă se va simți deranjată de comentariile și intervențiile mele bine intenționate, mă voi victimiza și vă voi spune în fiecare zi cât de nerecunoscători sunteți pentru că nu știți să apreciați eforturile unei biete femei care nu vrea decât să aibă parte de puțină afecțiune și recunoștință la bătrânețe și care se dedică trup și suflet pentru binele familiei.

Dacă veți dori să vă mutați în alt oraș sau, Doamne-ferește, în altă țară, voi începe să-ți scot ochii pentru toate sacrificiile mele, să te fac să te simți vinovat pentru că îți abandonezi părinții la bătrânețe. Etc... etc... etc”.

Nu știu...Poate sunt obosită....însă niciodată nu am fost mai lucidă și mai rațională în întreaga mea viața!

Și, astfel, aleg să nu fiu o mamă eroină!

Aleg să fiu o femeie și o mamă care merită să fie fericită și care are dreptul de a-și alege singură destinul!

Mirela Botezatu

Psiholog si asistent executiv la Sandner Mind Consulting

 

3 comentarii pentru “Sunt o mamă eroină!

  1. Nustiu cum sa incep ,nu am fost niciodata una care stie sa-si exprime ideile sau gandurile in scris .Si totusi cred ca majoritatea dintre noi facem greseala de nu a gandi mai mult inaite de a prinde ,,decizii” daca le putem spune asa .Sunt o femeie cu o etate destul de avansata acum ,si as putea spune ca niciodata nu am fost singura cu sotul la inceut cu parintii mei si dupa cu ai sai .Nu stiu cum e sa fii mama ca nu am copii dar stiu ce inseamna sa ai mama si soacra……. Cu respect Cecilia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *