Părinți toxici – cum ne putem elibera?

Cei mai mulți dintre părinți se străduiesc să-și crească copiii într-o manieră pozitivă, iubindu-i și oferindu-le ceea ce au nevoie și, cu toate acestea, uneori dau greș. Nu este nimic neobișnuit în asta. Nu suntem perfecți, greșim și învățăm din greșelile noastre pentru a nu le mai repeta. Dar sunt și părinți care se comportă în mod constant într-o manieră dăunătoare cu copiii lor și, atunci, nu mai putem vorbi despre greșeli ocazionale, ci despre toxicitate. Orice comportament care produce o rană emoțională sau influențează în sens negativ felul în care cineva se percepe pe sine, este un comportament toxic. Așadar, un astfel de părinte își traumatizează, îşi abuzează și îşi denigrează copilul și, cel mai probabil, continuă să facă același lucru chiar și după ce acesta a crescut.

În plus, un părinte toxic

- Este în permanență critic – există o diferență între a critica comportamentul cuiva, oferind astfel un feedback constructiv înspre binele lui și a critica în permanență pe cineva, indiferent ce-ar face. În acest caz, copilul ajunge să se îndoiască de sine, să-și piardă încrederea și curajul și devine extrem de critic cu sine.  

- Face tot posibilul să-i acorzi cât mai multă atenție – deși poate pune acest lucru pe seama faptului că-și dorește o relație apropiată cu tine. În mod obișnuit, părinții ar trebui să le ofere copiilor suficient spațiu să crească și să se dezvolte fără a le cere să interacționeze în permanență cu ei, pentru a le satisface, astfel, propriile nevoi. Chiar și la vârsta adultă întâlnim acei părinți care le pretind copiilor să renunțe la activitățile sau planurile lor pentru a-i avea cât mai aproape, cât mai mult timp.

- Nu-ți permite să-ți exprimi emoțiile negative – un părinte care nu este responsiv față de nevoile emoționale ale copilului și, mai mult decât atât, îl sancționează pe acesta, sub o formă sau alta, atunci când plânge sau își exprimă furia, își va învăța copilul că este greșit să-ți exprimi emoțiile și că, dacă ți le exprimi, oricum nu vei rezolva nimic, ci, dimpotrivă, te vei confrunta cu o reacție negativă din partea celor din jur. Copilul, ajuns adult, va fi poate la fel de temător în a se exprima pe sine și a fi autentic.

- Încearcă să te controleze, inducându-ți sentimente de vinovăție sau prin intermediul banilor – pentru a le face pe plac și a te supune, deseori apelează la manipulare și la șantaj emoțional. Îți vor spune câte au făcut pentru tine și cât de nerecunoscător ești tu, îți vor face cadouri sau te vor ajuta cu bani pentru ca tu să te simți dator față de ei și să le răspunzi prompt solicitărilor și pretențiilor.

- Plasează responsabilitatea fericirii lui în mâinile tale – continuând ideea expusă mai sus, unii părinți le reproșează copiilor sacrificiile făcute, faptul că au renunțat la visurile lor pentru a-i crește, făcându-i să se simtă vinovați pentru nefericirea lor și presându-i cu aștepări nerealiste. Însă, niciun copil nu ar trebui să fie responsabil pentru fericirea părinților săi și niciun părinte nu ar trebui să le ceară ori să le impună copiilor să renunțe la ceea ce îi face fericiți pentru a echilibra balanța și a-și plăti “datoria”.  

- Face tot posibilul să nu te desprinzi de el și se comportă cu tine ca și cum ai fi în continuare un copil – este firesc să ne dorim să devenim din ce în ce mai autonomi și independenți și nu este în regulă ca părinții noștri să ne submineze capacitatea de a lua singuri decizii în privința vieții noastre și să ne determine să renunțăm la ele doar pentru că nu sunt de acord. Prin acest lucru încearcă să manifeste asupra noastră același grad de control pe care îl manifestau atunci când eram copii.

- Îți încalcă limitele și granițele personale – fiecare persoană este necesar să învețe să-și traseze anumite limite cu cei din jur. Un părinte toxic consideră că i se cuvine să se amestece în viața ta, chiar dacă tu acum nu mai ești un copil. Consideră că este îndreptățit să te sune la orice oră din zi sau din noapte, să-ți spună orice îi trece prin minte și să-ți ceară să vorbești despre anumite lucruri personale, chiar dacă tu nu dorești asta, să-ți spună ce să faci și cum să-ți trăiești viața, cu cine să te însoțești la drum și ce prieteni să ai. Iar, dacă te împotrivești, va reacționa cu furie ori se va supăra pentru a te face să te simți vinovat.

- Nu își exprimă gândurile și sentimentele în mod direct, ci are atitudini și comportamente pasiv-agresive. Un astfel de exemplu este atunci când părintele alege să nu mai vorbească cu tine zile sau săptămâni întregi pentru a te face să te simți vinovat și să cedezi.

- Nu-și dă seama de rolul pe care-l are și încearcă să te transforme pe tine în Părinte – asta e ca și cum rolurile se inversează, iar tu devii părintele mamei sau tatălui tău, aceștia din urmă fiind, de fapt, din punct de vedere psihologic niște copii imaturi emoțional. În acest caz, părinții se așteaptă ca tu să le rezolvi problemele, să ai grijă de ei, să-i susții, să te sacrifici pentru ei. Nu mă refer acum la situațiile în care părintele este bolnav și nu se poate îngriji singur ori atunci când se confruntă cu anumite dificultăți în viață și are nevoie de ajutor, ci mă refer la acele tipare de relaționare părinte-copil când, deși părintele ar putea să aibă grijă de el de unul singur, preferă să nu-și asume responsabilitatea asupra vieții sale și îl împovărează pe copil cu fel de fel de cereri și pretenții.

De unde au învățat părinții noștri să se comporte astfel? Cel mai probabil, de la părinții lor. În acest caz, poate fi destul de greu să conștientizeze impactul pe care-l au asupra propriilor copii, să înțeleagă cât de greșit se comportă,  cu atât mai mult cu cât nu conștientizează modelele pe care le-au preluat de la părinții lor, mai ales dacă au fost condiționați să nu chestioneze aceste lucruri, să treacă cu vederea defectele lor și să nu-i critice pentru că “așa ceva nu se face”. Poate fi greu să-ți vezi părinții așa cum sunt și să recunoști că te-au rănit, însă tu ești cel care poate întrerupe transmiterea acestui tipar transgenerațional. Conștientizează ce ai preluat de la ei. Te regăsești în situații în care te comporți exact ca ei, fie cu propriii copii, fie cu alte persoane apropiate, chiar dacă acest lucru, în fond, nu-ți face bine nici ție, nici lor? Ce poți face pentru a schimba aceste tipare?

Copiii care au fost abuzați, neglijați, maltratați, respinși, umiliți, criticați își vor forma în timp o părere negativă despre sine și, într-un fel sau altul, aproape toți se vor simți inadecvat, lipsiți de valoare, nedemni de a fi iubiți. De cele mai multe, ori acești copii se consideră vinovați pentru felul în care părinții lor s-au comportat cu ei, ca și cum ar fi mai ușor de acceptat că ei sunt “răi” decât faptul că părintele, care ar trebui să fie protectorul, este o persoană rea în care nu poți avea încredere. Ajunși adulți, vor purta cu ei sentimentele de vinovăție și rușine, ceea ce îi va împiedica să-și formeze o părere pozitivă despre sine, iar acest lucru se va răsfrânge în toate aspectele vieții. Poate vor accepta în viața lor relații abuzive și distructive, se vor teme să se apropie prea mult de cineva din teama de a nu fi răniți sau abandonați, își vor diminua succesele neconsiderând că le merită, le va fi teamă să se deschidă în fața altora ca nu cumva să le fie observate slăbiciunile și defectele, poate se vor aștepta la ce este mai rău, atât din partea celorlalți dar și a vieții, în general, și le va fi greu să-și dea seama cine sunt, ce simt și ce-și doresc.

În relația cu părinții lor, se vor simți responsabili de ce simt aceștia și vor considera că este de datoria lor să-i mulțumească, să-i facă fericiți și cele mai multe decizii le vor lua în funcție de aprobarea sau dezaprobarea lor, evitând să li se împotrivească. Vor simți, de asemenea, că orice ar face nu este suficient și vor încerca să le facă pe plac, în speranța că vor primi, astfel, afecțiunea şi aprobarea care le-a lipsit și în speranța că într-o zi aceștia se vor schimba în bine.

Cum poți schimba situația? Schimbând felul în care te raportezi la ei și la tine însuți. Cel mai probabil, dacă părinții tăi nu și-au schimbat atitudinea și comportamentul față de tine până acum, nici de acum încolo nu o vor face. Cu cât ai mai puține așteptări de la ei, cu atât vei suferi mai puțin. Ce parte din tine caută să primească acceptarea, iubirea, validarea și aprobarea părinților? Copilul interior care încă suferă. Poate că ei n-au fost capabili să-ți ofere afecțiunea și respectul pe care îl meriți, însă, cu siguranță, tu ești cel care poate face asta pentru tine acum. Comportându-te în continuare după aceleași tipare, nu vei face altceva decât să întreții disfuncționalitatea relațională și jocurile psihologice inconștiente. Poate că duci o luptă, încercând să-i schimbi, în speranța că te vor accepta așa cum ești, însă această luptă este inutilă și te secătuiește de putere. Soluția este să ieși din joc, să nu mai întreții aceleași tipare distructive. Să nu mai încerci să-i schimbi, să nu mai faci tot posibilul să le faci pe plac în speranța că vor fi mai buni cu tine, să acționezi conștient în loc de a reacționa emoțional față de ei, să renunți la iluziile pe care ți le-ai creat în ceea ce-i privește.

Observă-i așa cum sunt – acțiunile lor vorbesc despre propriile goluri sau lipsuri interioare, nu despre ale tale. Este de datoria ta să te delimitezi și să nu mai permiți nimănui să încalce acele limite, să te devalorizeze ori să-ți controleze viața. Tu ești singura persoană pe care se poate baza copilul tău interior. Observă-l, recunoaște-i suferința și ajută-l să se vindece. Oferă-i ceea ce simți că i-a lipsit, acceptă-l și protejează-l. Tu nu ești responsabil de felul în care s-au comportat părinții tăi cu tine atunci când erai un copil neajutorat, însă ești responsabil de felul în care o să trăiești de-acum încolo și de ceea ce poți face pentru a te vindeca și a nu mai permite altora să-ți încalce limitele.  

Atunci când îți  redefinești relația cu părinții, când preiei controlul asupra vieții tale, când îți dai voie să vezi realitatea așa cum e și să schimbi acele lucruri care îți dăunează, vei începe să te simți din ce în ce mai liber, mai încrezător și mai puternic.

Dr. Ursula Sandner

 

 

 

 

22 comentarii pentru “Părinți toxici – cum ne putem elibera?

  1. Iti multumesc pentru faptul ca esti alaturi de oamenii care au probleme de suflet si ca ne arati drumul spre vindecare
    Si eu am avut nesansa de avea parinti toxici si stiu cat de mult mi-a afectat viata pana am reusit sa ma rup de ei
    Am la randul meu trei fete mari, cu care bineinteles ca am avut probleme de relationare,de fapt inca mai am cu una din ele,si foarte greu reuseti sa iti dai seama unde si cu ce greseti, sa gasesti o solutie atunci cand esti singur.
    De aceea ma bucur ca ajuti pe oricine doreste sa afle,sa reuseasca sa se inteleaga pe ei insisi

  2. Felicitari Ursula. Din pacate, tin sa precizez urmatorul lucru: situatia prin care trec este identica cu articolul tau. M-am indepartat de ei, imi este foarte bine iar singurul lucru pe care mi-l doresc este nu sa vorbesc din nou cu ei, ci sa mearga la un psiholog si sa trateze acest comportament toxic. Sunt sigur ca nu se va intampla asa ceva, pentru ca se inconjoara de oameni la fel ca ei si nu simt nevoia sa o faca pentru ca nu o sa vada niciodata unde gresesc. Insa eu traiesc cu aceasta speranta. Numai bine!

    1. sarut mana andreea.Mi-a placut articolul tau,dar am cateva observatii la care as vrea sa imi raspunzi.1).Cresti un copil cu mari sacrificii si riscuri (24 de ani sub Ceausescu) si inca10 dupa si ,atunci cand tu ,ca parinte esti lovit de soarta(material si fizic) acel copil se indeparteaza de tine si te cauta la tel de 3-4 ori pe luna ca sa te intrebe „ce mai faci”,si fara sa te iintrebe macar „ai nevoie de ceva?”. te pot ajuta cu ceva?”,cum poti reactiona ??? De ce sunt desconsiderat si tratat in acest mod??? Toata viata l-am ajutat mult!!! si acum ma trateaza cu dosul !!! De ce??? Singura exp,licatie pe care am gasit-o este ca,deoarece acum am o situatie financiara extrem de urata(670 lei pensie si dau 375 de lei/luna pt medicamente pt inima-infarct cu 2 stenturi-)nu vrea sa ma caute ca sa nu ii cer ajutorul !!! Mentionez ca are o functie importanta la o multinationala si un salariu de peste 1400 eur/luna(in mana).Sotia lui castiga peste 5000 eur/luna si nu au decat niste rate nesemnificative in raport cu veniturile cumulate(rate casa+masina-cca 800 eur+ cheltuieli ingrijire catel)+intretinere apartament-200 eu=1000 eur?luna..Imi puteti spune care este explicatia comportamentului lui??? Nu l-am jignit sau altceva.Pur si simplu l-am rugat sa ma caute mai des la tel(nu de 2-3 ori pe luna)si aceasta in conditiile in care stam in acelasi oras-Bucuresti si nu ne despart decat cativa Km !!! In cazul in care nu poate,l-am rugat sa nu ma mai caute deloc !Mentionez de asemenea ca pe toata perioada specificata mai sus(pana la criz din 2018) am avu o situatie materiala ff buna si i-am satisfacut toate capriciiler,chiar daca uneori nu am fost de acord.Si acum…aceasta este multumirea pe care o primesc cand sunt intr-o situatie disperata si nu am bani sa imi platesc mancarea si intretinerea??? De cca 5 luni am renuntat la medicamentele pt inima si ma rog la Bunul Dumnezeu sa ma ia cat mai repede la el ! Aceasta nu mai este viata.O PREFER PE CEA DE DINCOLOIiNDIFERENT CUM ESTE.MAI RAU DECAT ACEASTA NU POATE FI ! Si acum,referitor la articolul Dvs.,ce imi puteti spune despre cazul relatat mai sus ??? Tot parintele este de vina? Daca Da,de ce? Multumesc

  3. E super articolul si venit la fix. Exact asa ceva i se intampla unui baiat de 16 ani, prieten cu fiica mea. Sfaturile dvs. sant oarecum pentru cei care acum sant adulti si s-au confruntat sau se confrunta cu asa ceva. Dar cu copiii care efectiv trec prin asa ceva ce este de facut? Ei de obicei nu au la cine apela, nu se intretin singuri ca sa mearga la vreun psiholog…etc. Spre ce sa-i indrepti? Eu il sustin atat cat pot iar „sfaturile” pe care i le-am dat sant oarecum la fel cu ce spunea-i tu, spuse un pic pe limba lui insa nu stiu cat a inteles din ele. Nu sant psiholog dar m-a preocupat dintotdeauna OMUL. M-ar ajuta un sfat, o parere despre asta, daca stii cumva o carte potrivita varstei lui etc…in limita tiumpului disponibil bineinteles. Multumesc frumos

    1. Adrian, din fiecare fraza transpare ideea ca Dvs. sunteti exacr parintele toxic de care este vorba in articol. Iata de ce: 1) l-ati „crescut” pe fiul Dvs. „24 de ani sub comunism si inca 10 dupa” de ce? pentru ca acum sa-i cereti „rasplata”; 2) ii stiti exact salariul si cheltuielile, ba chiar si pe ale sotiei? de ce? ca sa ii controlati in continuare? Mai sunt si alte dovezi ale toxicitatii Dvs. dar nu am timp acum sa vi le explic. Imi pare rau pt. Dvs. dar incercati sa va recunoasteti greseala si daca totusi fiul Dvs. e un om bun, isi va schimba comportamentul fata de Dvs. atat cat ii permite timpul si obligatiile fata de noua lui familie.

    2. Buna, d. Adrian, v-as intreba cum de ati ajuns in situatia in care sa depindeti material de copilul dvs. Dupa parerea mea, ar fi mai bine pentru o persoana sa poata sa traiasca singura in orice moment, fara niciun fel de ajutor de la nimeni.

      Legat de articol, am un comentariu. Nu putem spune ca acei parinti sunt „rai” sau „toxici”, eu ma asteptam de la un psiholog sa inteleaga ca si acei oameni au problemele lor pe care le cara in spate fara sa stie, si nu sa-i numeasca parinti „rai”. Oamenii aceia au si ei probleme la randul lor, si trebuie intelesi in acest mod.

  4. Da, m am regăsit si eu in exemplele tale… de 3 ani , mama se duce la tot felul de cursuri de dezvoltare personală… e într-adevăr o schimbare… nu știu daca va fi acea schimbare asa cum îmi doresc … Oricum am acele rămășițe … 38 de ani sa te simți neîndreptățita, criticata. Nu a avut niciodată încredere in mine si tot ce făceam nu făceam bine. Acum, nu am mai auzit o la telefon de o 2 luni vorbim doar pe whatsapp… foare rar si foarte scurt. Si ea a avut o copilărie trista si dificila … nu știu ce va fi…. dar îmi doresc din suflet si cred ca fac acest lucru… sa nu am aceeași relație si eu cu fata mea ( 13 ani). O seara minunata!

    1. Buna ziua,
      Articolul este extraordinar ca toate articolele postate de dv. si va multumesc pt ele.
      In articolul „parinti toxici” ma regasesc si eu si il pot numi”prieteni toxici”. Asa sunt tratata de iubitul meu(am 45 ani). De ce ? Nu stiu! Copilaria mea a fost marcata de un tata alcoolic, carea o batea pe mama si pt care eu sufeream enorm. Tata era(a murit), un parinte extraordinar, cand nu consuma alcool. Acest articol m-a ajutat enorm, mi-a dat niste raspunsuri pe care le cautam de mult timp.

      Va multumesc,

  5. Iti mutumesc mult pentru articol…este foarte interesant si sper sa ma ajute si pe mine sa imi tratez niste rani din copilarie pe aceasta tema.

  6. Asa este cum scrie in articol.Consider ca toata lumea ne confruntam cu asa ceva de aceea trebuie sa observam, sa procedam in functie de caz,sa nu cadem in extreme ,caci viata se duce si ne intrebam:pentru ce?Valabil pentru parinti -mai mult pentru ca au in plus experienta vietii-si pentru copii pentru a observa a cunoaste si apoi a actiona.Trebuie mult tact dar teoretic asa trebuie cum ne spuneti.Multumesc.

  7. Va respect profund..dar dati mi voie sa mi exprim parerea sincera de parinte : Nu sunt de acord intru totul cu ceea ce spuneti! Nu sunt de acord cu extremele…nici foarta multa afectiune dusa spre posesivitate…dar nici f putina .Undeva o cale de mijloc. Cine sunt primii care pot oferii orice *ajutor* neconditionat copiilor ? Parintii ! Daca fiul meu ar avea nevouie de o inima ..cine o poate face neconditionat ??;Eu ! Mama ! Ok ! Eu pot sa fac totul pt el.EL vede toate astea ..eu nu cer nimic in schimb doar..iubirea lui dragostea lui afectiunea lui..Cum sa nu ma supar daca l sun doar sa i aud vocea ..sa l simt sa stiu doar in ce stare este si el imi respinge apelul pe motiv ca nu are chef sa mi raspunda atunci…cum este posibil sa faca asta pt a demonstra ca nu e dependent de parintii lui ???????? Nu este obligat sa mi intoarca binele facut niciodata ..dar oare EL copilul ar putea sa treaca cu vederea faptul ca parintii sunt singurii din viata lui care l iubesc neconditionat??? Nu credeti ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ????Va multumesc mult pt un eventual raspuns !

    1. Dana Grajdan, aveti dreptate cand spuneti: „Cine sunt primii care pot oferii orice *ajutor* neconditionat copiilor ? Parintii ! Daca fiul meu ar avea nevouie de o inima ..cine o poate face neconditionat ??;Eu ! Mama ! Ok ! Eu pot sa fac totul pt el.”
      DAR! Nu va mai dau dreptate cand spuneti: ..eu nu cer nimic in schimb” si apoi va contraziceti: ” doar..iubirea lui dragostea lui afectiunea lui..” sau: „Nu credeti ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ????” Cand l-ati adus pe lume nu l-ati intrebat daca isi doreste acest lucru. Da, ar fi corect ca fiul Dvs. sa va iubeasca, dar asta e problema lui. De altfel, sunt sigura ca va iubeste, dar faptul ca „nu are chef sa va raspunda” cand il sunati mie imi spune altceva: fie ca in acel moment e ocupat sau face ceva ce-i place si nu vrea sa fie intrerupt, fie ca il sunati prea des si il agasati. Apoi spuneti foarte frumos: „Nu este obligat sa mi intoarca binele facut niciodata” si iar va contraziceti: ..dar oare EL copilul ar putea sa treaca cu vederea faptul ca parintii sunt singurii din viata lui care l iubesc neconditionat???”. Scuzati-mi duritatea, dar vorbesc in cunostinta de cauza: si mie mi se-ntampla sa nu-mi raspunda copiii la telefon, dar de obicei ma suna ei „cand au chef” :) si sunt foarte fericita. Incercati sa-I intelegeti!

  8. @Adrian

    „dar” anuleaza ce ai spus anterior. Fiul/Fiica este un om adult ajuns la maturitate,si toate actiunile lui de astazi spun totul despre modul in care a crescut de la pruncie pana la maturitate. Presupunanad ca toti nou nascutii sunt PURI, si INOCENTI, la intrebarea „Tot parintele este de vina?” raspunsul este simplu. As stiliza putin intrebarea , „Tot parintele este raspunzator?” Asta pentru ca vina nu ajuta la nimic, insa raspunderea pentru actiunile care au urmari si consecinte da. Bieinteles ca parinte, si ca om,nu putem fi perfecti, nu putem prevede viitorul intocmai, nu putem stii din pruncia copiilor evolutia socioculturala, politica, etc.
    Dar ce putem face este sa ne detasam de functia de unic mentor la maturitatea copiilor nostrii, si sa ii acceptam ca pe niste adulti in viata noastra demni de a isi asuma propriile decizii, demni de maturitate emotionala,rationala etc.
    Asadar , fiul Dvs. este o persoana care va poate ajuta sau NU in conditia Dvs. de astazi.Conditie pe care ati fi putut-o avea (nimeni nu poate stii sigur) si daca nu aveati un copil. NU cautati vina, ci cautati solutia de a iesi din aceasta situatie. Solutia este in Dvs. AVETI SIGUR (100%) puterea si tot ceea ce va trebuie ca sa rezolvati viata DVS. Daca va rugati sa muriti, ar fi o pierdere foarte mare pentru toti , stiind ca deja solutia o aveti in DVS !! Nu credeti ?
    @Dana Grajdan

    neconditionat = diferit de „ca ar fi corect ca si copilul sa ofere la randul lui aceeasi iubire ?” Iubirea neconditionata este atunci cand nimic nu „e corect”, pentru ca este despre sentimente. Cand poti imbratisa singuratatea, pe care ti-o ofera cel pe care il iubesti! Cand poti iubi suferinta pe care cel pe care il iubesti ti-o ofera in schimb ! Cand poti iubi raul facand din el binele propriu, cand cel iubit alege sa foloseasca „binele” lui?

  9. Iubirea nu este o forma de „cedare”, sau de „renuntare”. Iubirea este o forma emotionala prin care oferi totul, si prin ea, invatam sa ne bucuram de trecerea anilor si inaintarea in varsta, de schimbarile de topos- cand un rau(apa) care a macinat locul unde obisnuiam sa hoinarim in copilarie , a schimbat complet peisajul. Toate ne invata cum sa cedam , ca in final, cunoasterea deplina a sentimentului de iubire este moartea, cand vom ceda absolut tot.
    Nu vreau sa transmit mesajul ca pe o filozofie de dezbatut, ci ca pe o varianta de ales a unui mod de viata , un mod de viata sanatoasa emotional.
    Un mesaj catre toti cei care veti simti ca vreti sa incepeti mesajul cu „[…] dar” :
    LASA-TI copii vostrii sa ZBOARE , sa cunoasca iubirea , ura, sa sufere, cercetarea, rasul, plansul, si in final moartea la vremea lor ! Despre asta e viata si rolul cel mai important al unui parinte este sa ofere aceast tip de viatza! nu doar viata biologica ,ori alte bucati partiale din viata !

    1. Eu am inteles articolul ca fiind vorba tocmai despre parinti care nu stiu sa ofere iubire si sprijin. Daca ai mei ar citi articolul nu s-ar simti vizati si ar comenta ca e o tampenie- ce atata „cautat in coarne copilul ?!” – citez exact din filozofia de doi bani a parintilor mei. Am 50 de ani – sunt deja si bunica. In pozitia de parinte mi-am promis ca nu voi repeta tiparul comportamental al parintilor mei si cred ca am si reusit

  10. Sunt si eu parinte si socru de foarte putin timp.Aproape ca nu stiu uneori cum ar fi mai bone ,dovada ca acim citesc pe aceste teme.Vreau sa fiu tolerant nu transant.Nu cereti prea mult ,de fapt nu cereti nimic ce nu ar fi normal.Fiecare cu viata lui dar noi parintii nu putem sa ne rupem total de copii.Noi de aici din Romania , care asa am fost crescuti si nu neaparat ,rau. Lumea se schimba incet ,incet ,deocamdata e bine asa cum e dar nu se stie pe viitor.Am apelat la acest site in speranta ca voi reusi sa ma pozitivez,mereu caut in dreapta si stanga respectand parerile tuturor incercand sa iau ce mi se potriveste.Ma recunosc in atitudinea Dvs. In ceea ce priveste copilul.In orice caz ,sunt prea batran(58)ca sa iau cuvant cu cuvant de bun tot ce primesc.Mai si filtram,mai estompam, mai traducem in practica teoria(ca teoria…)Sa avem sus inimile.

  11. Eu am auzit inclusiv replica : ” Ti-am dat sa mananci ! ” si nu am putut sa raspund decat „Iarta-ma ca sunt o fiinta vie care mananca” . Si eu as fi vrut sa fi avut parinti mai toleranti. M-am simtit intotdeauna singura si pe cont propriu. Nici acum nu simt ca ma pot baza pe altcineva ca sa nu mai spun ca nici nu pot spune altuia ce simt si gandesc, exceptandu-l pe sotul meu . Nici nu simt nevoia. Am tras o linie si mi-am promis ca nu voi fi niciodata ca ei si nu voi face copilului meu asta. Mi-am mobilizat toate resursele sa pot singura si sa nu le cer niciodata ajutorul. Dar ma enervez si azi cand ii aud lamentandu-se ca m-au crescut – nu am fost niciodata flamanda sau dezbracata ( imbracata cu haine pe care nu ma intrebau niciodata daca imi plac) si eu tot nu sunt multumita . E complicat. Fiecare privim din punctul nostru de vedere, pe baza experientei personale. Cand baiatul nostru isi exprima nemultumirea i-am spus intotdeauna: ” Se poate sa nu fi fim intotdeauna parintii pe care ii doresti si nu putem sa iti oferim intotdeauna tot ce iti doresti. Fa tu mai mult pentru copilul tau ” .
    Unele lucruri pot fi remediate, unele e bine sa fie „uitate” si moare problema prin inanitie iar pe unele le purtam cu noi toata viata si negociem cu noi mereu. Din fericire ne schimbam.

  12. Foarte interesant
    Toate articolele au un miez în ele ( un miez de adevăr este foarte greu sa te detașezi de tot .Am citit toate comentariile .Mi-am dat seama și eu ca am fost un părinte toxic
    .As vrea cu toată ființă mea sa ma shimbi,o să-mi fie greu la început dar cu ajutorul bunului Dumnezeu sa reușesc .Am copii foarte buni și vreau sa le fie și lor bine sa trăim într-o armonie perfecta .Stiu ca o sa fie greu dar o sa ma străduiesc .Doamne ajuta
    .

  13. foarte interesant articolul dar sa nu uitam ca generatiile noastre care avem 50 60 de ani asa era modelul de educatie si la scoala si acasa copilul trebuie pupat numai in somn eram criticati devalorizati dar nu putem sa i scoatem pe parintii nostri vinovati care au facut tot ce stiau ei mai bine DUMNEZEU sa i odihnesca acolo unde sunt si eu am constientizat ca am facut multe lucruri la fel si fiul meu s a instrainat de mine dar as vrea sa mi corectez tiparele dobandite de aceea si particip la tot felul de cursuri de dezvoltare parsonala care nu erau pe vremea noastra nu te invata nimeni de relatii din familie ce este femeia barbatul etc dilema mea este ca aceste schimbari se pot face si la varste inaintate cand creierul anu mai e asa flexibil ca la cei tineri care totusi sunt mai norocosi ca au atatea surse de dezvoltare Va multumesc ca existati si ca ne dati sfaturi si pantru cei care nu au resurse financiare sa mearga la psihoterapeuti sau workshopuri care sunt destul de costisitoare

  14. Un articol ft interesant, comentariile la fel, fiecare isi spune pasurile, parerile. Acum cand avem ocazia sa stim mai mult, sa fim informati putem sa ne reanalizam viata, comportamentul. Foarte mult timp am trait cu parerea destul de proasta despre mine, cu neincrederea in fortele mele,inoculata de parintii mei, mai ales de mama mea, Dumnezeu sa-i odihneasca , dar incet incet am realizat ca de fapt ei atat au stiut, atat au invatat , nu-i consider vinovati si nici rai , toxici. Este o vorba din batrani care spune-Nu poti cere omului ce nu are- Ei nu au avut deci nu au stiut sa ofere . Acum cand am reusit sa vad lucrurile altfel pot spune doar atat-Multumesc ca mi-au dat sansa sa traiesc VIATA, asa cum este ea, cu bune si rele si sa-i iert . Sunt mama si am incercat sa-i ofer fiicei mele ce am simtit ca mi a lipsit mie,in primul rand iubirea aceea deschisa, fara bariere, increderea in fortele proprii, libertatea de a alege sa-si traiasca viata asa cum isi doreste.As minti daca as spune ca uneori nu am facut greseli, ca nu am fost o MAMA TOXICA – inconstient, si de multe ori acum ma gandesc ca daca as putea da timpul inapoi as reactiona altfel in anumite situatii dar, cel mai important cred eu este sa constientizam, si sa incercam mereu sa invatam, sa evoluam. Intotdeauna i-am spus fiicei mele ca, cu siguranta, ea va sti mai multe cand va avea un copil, pt ca evoluam, invatam si constientizam. Oricum multumesc lui Dumnezeu ca am o fiica extraordinara de 28 de ani, si avem o relatie frumoasa de prietenie, in primul rand. Toti gresim, uneori pt ca nu stim, alteori pt ca asa am fost invatati, dar important este atunci cand constientizam ca gresim si facem eforturi sa schimbam asta. Constientizarea este primul pas spre indreptare. Sa fiti fericiti si impliniti sufleteste.

  15. Si din prea multa iubire poti gresi din faptul ca nu doresti sa repeti greselile facute de parintii tai Din dorinta de a ti proteja prea mult copii de a le face cat mai usor drumul in viata

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *