Influența socială și urmarea propriului drum în viață

Fiecare persoană, încă de la naștere, se dezvoltă diferit în funcție de mediul în care trăiește, de educația primită, de anumiți factori genetici și epigenetici.  Ne naștem într-o anumită familie, într-un anumit mediu social și cultural, într-o anumită regiune geografică iar prin învățare socială ne formăm un anumit sistem de credințe, valori și atitudini în acord cu mediul și cultura de care aparținem. Suntem diferiți și unici, fără îndoială, însă nevoile de diferențiere, individuație, de afirmare, de autenticitate ne sunt comune tuturor. Chiar dacă influențele sociale își pun amprenta asupra noastră, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu toții ne luptăm, într-un fel sau altul, să ne descoperim și să ne exprimăm Sinele nostru adevărat. Iar majoritatea luptelor se duc în interior, în tăcere. Poate de aici și întrebarea recurentă de pe buzele tuturor: “Cine sunt eu?”. Pentru că suntem prea puțin măștile sociale cu care defilăm de-a lungul vieții noastre și în același timp suntem prea puțin noi înșine. Cine suntem cu adevărat?

Societatea ne învață că nu suntem suficient de buni așa cum suntem dacă nu corespundem standardelor sale. Erich Fromm spunea că din punctul de vedere al unei societăți funcționale, o persoană poate fi numită normală sau sănătoasă dacă este capabilă să-și îndeplinească rolul social pe care l-a primit în această societate dată – să muncească în felul în care i se cere de societate și să participe la reproducerea societății, adică să își întemeieze o familie. Din punctul de vedere al individului, sănătatea sau normalitatea reprezintă cele mai favorabile condiții ale dezvoltării și fericirii sale. Dacă structura unei societăți date ar fi în așa fel încât să ofere condițiile optime pentru fericirea individuală, cele două puncte de vedere ar coincide.  Așadar, cel care este mai puțin adaptat, mai puțin “normal”, primește stigmatul de mai puțin valoros. Însă, adesea, cel normal din punctul de vedere al unei bune adaptări este mai puțin sănătos deoarece plătește prețul renunțării la propriul eu, pentru a deveni mai mult sau mai puțin persoana care crede el că ar trebui să fie. E posibil, astfel, să își piardă toată spontaneitatea și individualitatea autentică.

De mici am învățat că trebuie să fim într-un anumit fel pentru a fi acceptați de cei din jur; că trebuie să facem ori să nu facem anumite lucruri pentru a nu fi respinși, abandonați sau excluși. Nevoile noastre de integrare, acceptare, recunoaștere socială sau protecție ne împing către un conformism social automat. Ne este teamă de singurătate și izolare astfel încât preferăm să ne uniformizăm cu ceilalți. Cameleonul se protejează de pericole adoptând culoarea mediului său și tot așa noi căutăm o securitate temporară devenind la fel cu cei din mediul nostru, cu prețul pierderii propriului Eu.

Ne pierdem identitatea pentru că nu mai distingem între noi și ceilalți, între dorințele noastre și dorințele altora care ne sunt impuse. Credem că ce este bine pentru ceilalți, este bine și pentru noi, că drumul ales de alții este drumul pe care ar trebui să mergem și noi.  Conformându-ne total, devenim cei care răspund automat cerințelor și așteptărilor celor din jur, nemaiexistând ca Eu distinct de ceilalți.

Ne este teamă să ne asumăm viața pe cont propriu, să riscăm, să pierdem zona de confort însă devenim astfel și mai frământați de întrebări și neliniști. Deoarece conflictele interioare nu se sting, pentru că încă nu simțim că ne-am găsit calea, încă nu ne aparținem, încă nu ne-am luat destinul în propriile mâini. Ne simțim rătăciți printre acei “trebuie” și “se cuvine / nu se cuvine”. Ne îndoim de noi, ne lipsește încrederea și căutăm să ne ancorăm și mai mult în exteriorul nostru pentru a găsi o alinare sau protecție. Ne creăm în acest mod identități false care pot fi susținute numai prin a continua să ne conformăm, a continua să ne lăsăm modelați de cei din jur. Exprimându-mă în alte cuvinte, este ca și cum nu am avea un Sine care să ne aparțină, un Sine în care să ne ancorăm, o structură interioară clară - nu știm cine suntem și ce ne dorim. De aceea, de multe ori, avem gânduri și acțiuni contradictorii.

Începem să ne trăim viața respectând o rețetă prestabilită iar după câțiva pași dorim să dăm înapoi, ne răzgândim, pentru că simțim că ceva nu este în regulă cu această existență de tip copy/paste și pentru că vocea noastră interioară nu ne mai dă pace.  Apoi regretăm că ne-am răzgândit pentru că reacțiile celor din jur ne demoralizează, ne descurajează și în același timp ne mustrăm pentru că nu am avut curajul de a merge înainte. Trăim într-o sfâșiere interioară. Avem o sclipire de autenticitate însă oprobiul public ne face să ne îndoim din nou de noi înșine. Din acest motiv începem să credem că suntem “nebuni”, greșiți, inadecvați. Dezvoltăm complexe de inferioritate, ne blamăm, nu ne putem accepta așa cum suntem dorindu-ne și încercând să fim altcineva. Deși ne-am atins scopul de a fi acceptați de societate, în interior ne simțim goi, măcinați și lipsiți de sens.  Suntem prinși ca într-o capcană pentru că dacă am acționa diferit față de normele și valorile celorlalți, am pierde aprobarea și recunoașterea lor.  Prin conformare dobândim într-o manieră nesănătoasă un simț al identității, formându-ne un Eu fals și definindu-ne în acord cu standardele altora.

“Pierderea eului și înlocuirea lui cu un pseudo-eu lasă individul într-o accentuată stare de insecuritate. Este obsedat de îndoială deoarece, fiind în esență un reflex al așteptărilor altora, și-a pierdut într-o oarecare măsură identitatea. Pentru a învinge panica rezultată dintr-o asemenea pierdere a identității este silit să se conformeze, să-și caute identitatea prin aprobarea și recunoașterea continuă de către alții. Deoarece nu știe cine este, vor ști cel puțin ceilalți – dacă acționează în funcție de așteptările lor; dacă ei știu, va ști și el, doar cu condiția să-i creadă pe cuvânt.” – Erich Fromm, Frica de libertate

Mulți oameni nu gândesc cu mintea lor proprie, ci îi lasă pe ceilalți să gândească pentru ei. Se lasă influențați de mentalitatea de turmă și nu pun sub semnul întrebării ceea ce alții le spun. Urmează fără să clipească ceea ce este considerată a fi calea “normala” în viață. Le este teamă să iasă din rând, însă, astfel, își pierd individualitatea, voința și capacitatea de a gândi critic. Se simt neajutorați pe cont propriu și devin din ce în ce mai dependenți de alții.

Dacă nu devenim conștienți de unicitatea noastră, dacă nu ne acceptăm așa cum suntem ci ne rușinăm de faptul că nu ne încadrăm în anumite tipare, dacă nu învățăm să ne detașăm de părerile și așteptările altora, dacă nu încetăm să ne sacrificăm pentru a le face altora pe plac, nu vom putea fi cu adevărat fericiți, liberi și autentici. Care este scopul unei vieți trăite în suferință psihică, renunțări și compromisuri?

Prin îmbrățișarea autenticității și asumarea propriului drum în viață renunțăm la măștile sociale care ne înăbușă Eul, nu mai trebuie să pretindem că suntem altcineva pentru a fi acceptați ci ne arătăm așa cum suntem fără a ne mai teme de judecățile și prejudecățile celor din jur, fără “a le mai cere permisiunea” de a fi ori a ne comporta într-un fel anume. Nu ne acceptăm și nu ne placem pe noi așa cum suntem, însă vrea să fim acceptați și plăcuți de ceilalți pentru ceea ce nu suntem. Cu ce ne ajută asta? În interiorul nostru știm că trăim într-o minciună. Și asta este de fapt problema.

Este absolut în regulă să trăiești o viață pe care alții nu o înțeleg. Ai dreptul să fii și să faci ceea ce îți dorești. Ai dreptul să nu trăiești după tiparele prestabilite de alții. Ai dreptul să nu te aliniezi scenariilor repetitive ale celor din jur. Ai dreptul să nu te intereseze prejudecățile, stereotipurile și credințele limitative ale oamenilor.

Nu e treaba nimănui cum îți trăiești tu viața și ce te face pe tine fericit. Iar dacă alții emit păreri și încearcă să te influențeze, să ai mereu în minte că o fac din frică, din comoditate și, de multe ori, pentru că au făcut compromisuri și au renunțat la autenticitatea lor, astfel că vor ca și tu să faci la fel.

Tot ceea ce nu este ca noi ne sperie. Rezistăm și ne luptăm cu noul. Este o mentalitate adânc înrădăcinată în mintea umană. Nu te lupta cu ea, dar nici nu o lăsa să te influențeze, ci trăiește-ți viața care te face fericit. Cu cât mai mulți oameni își vor da voie să fie altfel, cu atât mai repede va fi acceptată diversitatea și va fi considerată nouă "normalitate".

Dr. Ursula Sandner

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *