Este homosexualitatea o boală?

Homosexualitatea de-a lungul istoriei

Unele atitudini moderne referitoare la homosexualitate au la bază considerente religioase, „morale”, prejudecăți, stereotipuri și ură. Această discriminare este cauzată de credința că este normal să fii heterosexual și anormal să fii homosexual. Astfel de atitudini au variat de-a lungul istoriei și chiar dacă în anumite părți ale lumii este considerată legală căsătoria între persoane de același sex precum și adopția unui copil, în altele homosexualitatea se pedepsește cu închisoarea pe viață, cum este cazul Ugandei.

„În ultima sută de ani, oamenii au definit homosexualitatea ca o preferință sexuală (asemănătoare unei preferințe pentru vinul alb în locul celui roșu), ca un dar din partea zeilor care îi oferă unei persoane înțelepciune și puteri de vindecare, ca un păcat înfiorător, o boală mentală sau pur și simplu un element al diversității umane.” (Mondimore, 1996). Același autor ne spune că termenul „homosexualitate” nu a existat înainte de anul 1869 când a apărut într-un pamflet de forma unei scrisori deschise către ministrul justiției din Germania. Autorul pamfletului, Karl Maria Kertbeny a fost unul dintre scriitorii care a militat împotriva legilor care condamnau „sodomia”, începând să dezvolte conceptul de orientare sexuală. Ideea că atracția sexuală față de persoane de același gen este o trăsătură inerentă a personalității cuiva și imposibil de a fi schimbată era relativ nouă. Însă homosexualitatea a existat dintotdeauna, chiar înainte de existența acestui cuvânt.

Homosexualitatea în sine este un fapt de viaţă, un fapt social. Comportamentul sexual în sine nu este un comportament deviant. Societatea este aceea care, în raport cu o multitudine de criterii, care ţin de sexul şi vârsta persoanei, de preceptele religioase şi morale existente în cadrul acesteia la un moment dat, de interesele anumitor grupuri şi instituţii sociale etc., îl califică drept o formă potrivită sau nepotrivită a sexualităţii umane. Societatea este aceea care face din comportamentul homosexual un comportament deviant. Homosexualitatea, la fel ca multe alte forme ale comportamentului uman, nu este inerent deviantă; ea devine o formă a comportamentului deviant ca rezultat al unui complex proces social care o defineşte astfel. Atât atitudinile publice de antipatie, homofobie, ostilitate ori intoleranţă faţă de comportamentele homosexuale, cât şi represiunea legală a acestora nu reprezintă altceva decât o consecinţă a calificării lor drept acte deviante de către societate. Aşa se face că, în cultura occidentală, homosexualitatea a devenit o conduită stigmatizată, sever condamnată social şi legal în diferite perioade de timp.” (Vlăduț, 2004)

În America precolumbiană, persoanele care aveau o orientare sexuală diferită de a majorității primeau un statut special, uneori unul privilegiat, alteori nu. La azteci și israeliți ceea ce conta era reproducerea sexuală, orice altă formă de exprimare a sexualității fiind interzisă și pedepsită.

În unele societăți precum Grecia antică, genul unui partener sexual era mult mai puțin important decât alte atribute precum statutul social ori vârsta. În acest caz, homosexualitatea era privită ca fiind o conduită normală, obișnuită, legitimă, fiind considerată chiar o formă de iubire superioară heterosexualităţii, neatrăgând atenția cu nimic, așadar nu era nevoie să fie găsit un termen specific pentru a o descrie.

Ulterior, „antichitatea târzie a marcat o cotitură decisivă în concepţiile şi în practicile sexualităţii în Occident. După perioada greco-latină, când sexualitatea, plăcerea trupească sunt valori pozitive şi când domneşte o mare libertate sexuală, se instituie o condamnare generală a sexualităţii şi o reglementare strictă a exercitării ei. Principalul agent al acestei bruşte schimbări este creştinismul” (Vlăduț, 2004 apud Jacques Le Goff, 1981)

În Evul Mediu homosexualii erau considerați a fi periculoși, păcătoși, inamici politici, eretici, bolnavi mental, „scursuri” ale societății, criminali. Biserica a sancționat sever acest gen de conduită, dogmele sale devenind legi prin care homosexualitatea era considerată un delict extrem de grav și pedepsită drastic – prin ardere pe rug, castrare, spânzurare de organele genitale, moarte. În Epoca Renașterii lucrurile au rămas neschimbate, însă Iluminismul a adus, spre sfârșitul acestei perioade, o mai mare toleranță.

În a doua jumătate a secolului XX încep să se producă schimbări importante în privința atitudinilor legate de homosexualitate odată cu adoptarea anumitor documente internaționale precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Recomandarea nr. 924, Despre discriminarea homosexualilor adoptată de Consiliul Europei.

Deși pe parcursul umanității au fost făcute progrese considerabile în privința atitudinilor sociale și politice referitoare la homosexualitate, într-un fel putem spune că suntem abia la început. Mulți oameni nu cunosc cele mai elementare noțiuni care explică acest fenomen, însă își impun propriile opinii personale ca și cum ar fi adevăruri științifice, încercând să îi convingă și pe ceilalți cât de multă dreptate au, mizând pe vulnerabilitățile celor care se tem de Iad, sau celor mai puțin cunoscători.

Înainte de toate, cred că este necesar să înțelegem mai bine ce înseamnă orientare sexuală și care sunt cauzele pentru care cineva este sau nu este heterosexual.

Ce este orientarea sexuală?

Orientarea sexuală se referă la atracția sexuală resimțită față de o persoană de același sex, o persoană de sex opus sau față de ambele sexe. Aceasta trebuie să fie diferențiată de alte aspecte ale sexualității precum sexul biologic, identitatea de gen (sentimentul de a aparține unui gen sau altul în ciuda sexului biologic) sau rolurilor de gen (normele culturale referitoare la comportamentul masculin versus cel feminin).

În prezent cei mai mulți dintre cercetători sunt de acord că orientarea sexuală a unei persoane este rezultatul interacțiunii unor factori complecși – biologici, precum influențele ereditare, hormonale și prenatale; cognitivi și de mediu. Orientarea sexuală se formează la o vârstă fragedă și nu poate fi schimbată, nu este o alegere voită. Copiii nu își pot cunoaște orientarea sexuală până când nu încep să simtă atracție sexuală față de același sex sau față de sexul opus. Acest lucru se întâmplă în medie în jurul vârstei de zece ani.

Atitudinile sociale și politice referitoare la o anumită orientare sexuală sunt influențate de credințele despre cauzele acelei orientări sexuale. Cei care au atitudini pozitive (de ex., că nu este nimic greșit în homosexualitate sau exprimarea ei) tind să creadă că orientarea sexuală nu depinde de factori sociali, că este ceva cu care te naști. Cei care au atitudini negative (de ex., că homosexualitatea este indezirabilă sau imorală și că societatea ar trebui să împiedice exprimarea ei) cred că homosexualitatea are cauze sociale, că este „contagioasă” și că se poate răspândi prin „recrutarea” altora și influențarea lor să devină homosexuali (de parcă acest lucru ar fi posibil), prin acceptarea morală și legală a comportamentului homosexual.

Nimeni nu își schimbă orientarea sexuală devenind homosexual pentru că vede în jur astfel de exemple. Nimeni nu poate fi „recrutat”. Însă, dacă societatea acceptă acest lucru ca pe ceva normal, dacă nu mai există legi sau atitudini care să o incrimineze, cu siguranță cei care se ascund vor înceta să mai facă asta. În acest caz, nu putem spune că numărul homosexualilor crește pentru că societatea încetează represaliile și discriminarea, ci pentru că acum acești oameni nu mai au de ce să se ascundă, de ce să se ferească și își recunosc și își manifestă sexualitatea.

Cele mai plauzibile ipoteze din punct de vedere științific sunt greu de testat. Cu toate acestea, există mult mai multe dovezi care să susțină că orientarea sexuală nu depinde de factori sociali, ci de factori biologici. (Bailey și colab., 2016).

Studii recente merg înspre o direcție nouă, arătând spre exemplu că orientarea sexuală este influențată de procese epigenetice. Aceste procese includ modificări chimice ale genomului dar nu ale unei structuri de bază ale ADN-ului (LeVay, 2017)

Este homosexualitatea o boală?

Oamenii de știință au început să studieze comportamentele sexuale, însă, fără a verifica validitatea premiselor, s-au străduit să caute o patologie care presupuneau că se ascunde în spatele acestei „boli”. Așadar, în viziunea asupra homosexualității a fost integrat și conceptul de „boală”, nemaifiind privită doar ca pe un păcat capital, așa cum susținea și încă susține Biserica. Această schimbare de perspectivă a fost considerată una pozitivă, evolutivă, deoarece o persoană „bolnavă” este mai greu de condamnat decât un „păcătos” și un „criminal”. Cu toate acestea, definirea homosexualității ca o boală psihică nu a făcut altceva decât să perpetueze stigmatul.

Carl Friedrich Westphal, psihiatru german, a introdus în anul 1870 termenul de „sentiment sexual contrar” (contrary sexual feeling) publicând un articol în care vorbea despre două cazuri ale sale pe care le avea sub observație. Acest articol este considerat prima lucrare medicală în care se discută despre ceea ce acum se numește homosexualitate.

Richard von Krafft-Ebing, preluând conceptul de „sentiment sexual contrar” scrie într-un articol din 1877 că atracția sexuală față de același gen este cauzată de o afecțiune care are legătură cu formarea constituției fizice la un nivel incipient, un mixt între trăsături feminine și masculine, și că asta duce la degenerarea  sistemului nervos central. În 1901, cu un an înaintea morții sale, declară că homosexualitatea nu este o boală, ci mai degrabă o anomalie. Lucrările sale influențează domeniul psihiatriei zeci de ani de acum încolo.

Marc-André Raffalovich publică în 1896 o carte în care încadrează homosexualitatea în spectrul normalității comportamentului sexual.

Paul Näcke, de asemenea psihiatru german, scrie într-un articol din 1910 că atracția sexuală față de același gen poate fi considerată cel mult anormală, dar cu siguranță nu o boală sau o degenerare.

Havelock Ellis concluzionează în volumul său „Psihologia sexului” din 1933 că homosexualitatea este o anomalie congenitală care se poate numi patologică, dacă patologia este nu știința bolilor, ci a anomaliilor, așa că o persoană homosexuală este la fel de sănătoasă ca una daltonistă.

Sigmund Freud consideră că toți oamenii se nasc bisexuali și că devin homosexuali sau heterosexuali în funcție de anumiți factori care le condiționează dezvoltarea, de interacțiunea cu părinții sau alte persoane. Freud este de acord cu Ellis că orientarea homosexuală nu ar trebui considerată o formă patologică. Psihanaliștii care i-au urmat nu au împărtășit însă punctul lui de vedere. Sandor Rado a privit homosexualitatea ca pe o evitare fobică a sexului opus cauzată de interdicții parentale privind sexualitatea în perioada copilăriei. Paul Friedman și Edmund Bergler considerau necesară terapia pentru „vindecarea” celor care suferă de această boală iar vizunea lor era împotriva homosexualității.

Chiar dacă teroriile psihanalitice au avut influențe considerabile în domeniul psihiatriei, acestea nu au trecut printr-un proces empiric riguros de testare, ci erau bazate pe observațiile clinice ale analiștilor față de anumite persoane despre care știau deja că sunt homosexuale, fapt ce a influențat validitatea lor. În plus, pacienții observați se aflau deja sub îngrijire psihiatrică, așa încât nu puteau fi considerați reprezentativi pentru populația generală.

Homosexualitatea apare ca „deviere sexuală” în DSM-I (1952) și în DSM-II (1968) iar începând cu anul 1973 nu mai este considerată o boală fiind eliminată din DSM. Problema homosexualității rămâne touși controversată în cadrul Asociației Americane de Psihiatrie astfel încât în DSM-III (1980)  este încadrată sub denumirea de „homosexualitate ego-distonică” referindu-se la acele persoane care sunt nefericite cu condiția lor, însă în același timp nu au dorințe heterosexuale. În anul 1987 homosexualitatea este eliminată în totalitate din DSM-III-R.

Asociația Americană de Psihologie susține demersul Asociației Americane de Psihiatrie de a elimina complet homosexualitatea din DSM și descurajează orice fel de discriminare susținând că „psihologii, psihiatrii și alți profesioniști din domeniul sănătății psihice sunt de acord cu faptul că homosexualitatea nu este o boală, o tulburare mentală sau o problemă emoțională. Peste 35 de ani de cercetare științifică demonstrează că homosexualitatea nu este asociată cu vreo tulburare mentală, emoțională ori cu probleme sociale. Homosexualitatea a fost considerată odată o boală pentru că profesioniștii din domeniul sănătății mentale dar și societatea au avut informații eronate a căror validitate a fost compromisă (biased information). În trecut, studiile asupra persoanelor gay, lesbiene sau bisexuale îi vizau doar pe aceia care se aflau deja sub observație psihiatrică, compromițând astfel rezultatele. Când cercetătorii au început să examineze datele obținute de la cei care nu se aflau sub o formă sau alta de terapie, ideea că homosexualitatea este o boală mentală s-a dovedit cât de curând a fi neadevărată.”

Pot fi persoanele homosexuale niște părinți buni?

Este important de înțeles faptul că orientarea sexuală a părintelui nu dictează orientarea sexuală a copilului. Copiii părinților homosexuali au la fel de multe șanse ca și cei care cresc în familii heterosexuale să aibă o orientare de tip homosexual (Allen & Burrell, 2002). În plus, a fi sau nu un părinte bun nu ține de orientarea sexuală, ci de alți factori mult mai importanți. A crede că o persoană homosexuală nu poate fi un părinte bun doar din acest motiv este o idee bazată pe multitudinea de prejudecăți și credințe iraționale dominante în societate.

Asociația Americană de Psihologie arată că în urma studiilor efectuate pe grupuri de copii crescuți de părinți homosexuali versus copii crescuți de părinți heterosexuali nu au fost găsite dovezi care să ateste diferențe în dezvoltarea lor privind inteligența, adaptarea socială, adaptarea psihologică și relațiile interpersonale. Patterson (1992) demonstrează același lucru – că nu există diferențe semnificative din punct de vedere statistic între aceste două grupuri de copii la nivel de abilități sociale, sănătate mentală sau adaptare.

Câteva concluzii

Homosexualii au fost marginalizați, persecutați, exilați, închiși și omorâți de-a lungul timpului. Ura și stigmatizarea îndreptate împotriva lor îi determină pe mulți dintre ei să se confrunte cu o criză a identității – se ascund, le este rușine cu cine sunt, nu se pot accepta, se simt vinovați, rușinați ori își poartă rănile emoționale vreme de mulți, mulți ani.

Ura față de homosexuali este irațională și nejustificată. Discriminarea, intoleranța și stigmatizarea încă există, represalii legale încă există, agresivitate și violență încă există, privarea de anumite drepturi încă există. Înainte de a ne defini calitatea și valoarea umană în funcție de orientarea noastră sexuală, apartenența la o anumită etnie, rasă ori religie ar fi bine să o definim mai degrabă în funcție de felul în care suntem noi ca oameni, indiferent de toate aceste aspecte.

Nu este nimic rușinos, imoral sau de condamnat în ceea ce privește homosexualitatea. Ceea ce este într-adevăr problematic este faptul că după atâția sute de ani de evoluție și descoperiri științifice, mulți oameni sunt încă tributari unei gândiri învechite, care se află în profundă disonanță cu timpurile în care trăim.

În încheiere doresc să mai spun un singur lucru. Prin ceea ce gândim, înfăptuim și legiferăm ar fi normal să urmărim evoluția, nu regresul.

 

Dr. Ursula Sandner

 

Bibliografie:

Allen, M. & Burrell, N. (2002). Sexual orientation of the parent: The impact on the child. In M. Allen, N. Burrell, B. M. Eayle  & R. W. Preiss (Eds.), Interpersonal communication research: Advances through meta-analysis. Mahwah, NJ: Erlbaum.

Bailey, J. M., Vasey, P. L., Diamond, L. M., Breedlove, S. M., Vilain, E. & Epprecht, M. (2016). Sexual orientation, controversy, and science. Psychological Science in the Public Interest, Vol. 17(2), Sage Publishing

LeVay, S. (2017 ). Gay, straight and the reason why. The science of sexual orientation. New York: Oxford University Press

Mondimore, F. M, (1996). A natural history of homosexuality. London: The Johns Hopkins University Press.

Patterson C., J. (1992). Children of lesbian and gay parents. In  Coll, C. J. (Ed.), Child development. Vol.63.

Shorter, E. (2005). A historical dictionary of psychiatry. New York: Oxford University Press

Vlăduț, I. (2004). Homosexualitatea și atitudinile socio-legale față de această formă a sexualității umane. „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XV, nr. 3–4, p. 353-363, Bucureşti

 

7 comentarii pentru “Este homosexualitatea o boală?

  1. Nu am o parere formata despre homosexualitate.Sincer,nu cred ca detine cineva adevarul vis a vis de acest subiect.Nu ma pot opri totusi sa nu ma intreb cum o fi cu necrofilii,zoofilii.Astia unde se incadreaza?Si ma mai gandesc si la crearea de precedente.Parca vazusem la un moment dat pe net o stire,falsa sau nu,ca cineva s-a casatorit cu animalul de companie ,o gaina parca.

  2. Da. Sunt absolut de acord cu viziunea acestui articol. Am avut bucuria se a cunoaste oameni deosebiti de-a lungul vietii mele, despre care am aflat din extrasurse faptul ca aveau sau au avut in trecutul lor juvenil o orientare spre homosexualitate. Nu am fost afectat cu nimic de faptul ca am aflat aceste amanunte – si bine am facut – pentru ca sunt oameni de o calitate morala deosebita, oameni de o curatenie si o eleganta uneori iesita din comun.
    As fi fost idiot sa rup o prietenie de o viata cu oameni de la care am avut de invatat si a caror prezenta ma facea sa ma simt bine – doar pentru simplul fapt ca am aflat amanunte despre orientarea lor sexuala.
    Era doar problema lor si numai a lor. Era intimitatea lor personala si doar alegerea lor, iar daca nu ar fi existat persoane care blamau aceasta alegere a lor probabil ca nu as fi aflat niciodata despre acest amanunt care pentru mine era irelevant si nu a schimbat cu nimic o prietenie de o calitate si moralitate deosebita a acestor aomeni.
    Ba mai mult de atit am fost unul dintre cei care le-au luat apararea cu tarie chiar si dupa ce acestia nu au mai fost printre noi.
    Nu sunt promotor al universalitatii orientarilor sexuale dar atita timp cat nu se face un spectacol sau o poveste de „succes” din aceasta personal nu ma simt nici lezat si nici afectat de aceste tipologii de sexualitate.

  3. Articolul este bun, usor de inteles si explicit , pe intelesul tuturor .Pe mine m-a luminat f. mult , intelegand multe lucruri neelucidate in mintea mea, in legatura cu aceasta problema biologica . Multumesc.

  4. Fără îndoială un articol scris intr-un stil frumos și concis. Însă poate ar fi fost potrivit sa abordezi și problema travestitilor. Poate oare o astfel de persoana sa fie considerata normala și acceptabila social? Mă gândesc ca exista o mulțime de conflicte intrapsihice iar confuzia asupra rolului sexual cu siguranță se extinde și în alte aspecte ale vieții.

  5. Va multumesc ca ati abordat acesta tema! Eu sunt homosexual, am 21 de ani, inca ma simt vinovat pentru asta si ma ascund.

  6. Intr-adevar este de dorit sa urmarim evolutia si progresul dar de ce sa despindem evolutia si progresul unei societati de moralitate? Moralitatatea asa cum nu numai crestinismul dar si marii fiolosofi au sustinut face parte in mod intrinsec din constiinta umana care este aceeasi acum ca si in trecutul indepartat asa cum legile fizicii bunaoara sunt general valabile indiferent de timpul sau locul unde se desfasoara. Moralitatea face parte din constiinta umana universal valabila iar societatea ca orice organism functional are nevoie de niste legi pentru a mentine o stare de armonie si echilibru. Conceptele de bine si rau sunt relative daca le raportam la diferitele opinii dar raportate la adevar ele sunt aceleasi, iar daca adevarul este general valabil pentru toti oamenii care este de fapt normalitatea?
    Binele, adevarul, dreptatea si corectitudinea sunt precepte ‘morale’ care il fac cu adevarat pe om o fiinta superioara si elevata indiferent de „vechimea” lor. Este de ajuns sa ne gandim ca scopul insusi al impreunarii trupesti dintre doua persoane este nasterea de urmasi si perpetuarea neamului ca sa ne dam seama ca homosexualitatea este pe undeva o deviere. Exista si homosexuali care au admis aceasta orientare a lor ca pe o boala si care, asa cum altii se lupta cu alcoolismul de exemplu, ei s-au desprins din mrejele ei si au tratat-o ca atare. De asemenea exista si studii de specialitate pe care nu are rost sa le citez aici care vorbesc despre consecintele nefaste si periculoase ale acestei practici.
    Este imperios necesar sa deschidem ochii cu atentie tuturor perspectivelor care privesc acest aspect pentru a a avea o notiune cat mai limpede si cat mai adevarata despre ea. Cu interes si respect pentru articolul citit, acesta este punctul meu de vedere in completarea celor de mai sus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *