Cum influențează stilul de atașament relațiile de cuplu?

Oamenii se nasc cu nevoia de a căuta apropierea de persoanele semnificative din viața lor. Această nevoie este una evolutivă – copilul are nevoie să se simtă în siguranță atât din punct de vedere emoțional cât și fizic pentru a supraviețui. Atașamentul se dezvoltă în copilărie atunci când părinții sau persoanele îngrijitoare ar trebui să reprezinte pentru copil o bază sigură la care să se întoarcă în urma explorării mediului, când se simte stresat sau în pericol – când copilul percepe o amenințare internă sau externă caută apropierea de mamă pentru confort și reasigurare. Inițial apropierea fizică s-a considerat a fi elementul de bază în formarea atașamentului, însă ulterior s-a constatat că și gradul de disponibilitate al figurii de atașament atât din punct de vedere fizic cât și emoțional are o importanță majoră. Așadar, în funcție de disponibilitatea, responsivitatea și suportul oferit de părinți atunci când copilul are nevoie, se formează anumite stiluri de atașament care persistă și la vârsta adultă și care reprezintă tipare referitoare la așteptările față de ceilalți, la felul în care căutăm sau nu căutăm apropierea în relații și gradul în care suntem conștienți atât de nevoile noastre cât și ale celorlalți și credem că suntem capabili să le satisfacem.

Atunci când persoanele îngrijitoare răspund prompt, sunt suportive  și îl ajută pe copil în satisfacerea nevoilor, copilul învață că lumea este un loc sigur, că este în regulă să exploreze această lume, că propriile acțiuni pot îndepărta obstacolele, că poate primi ajutor dacă îl solicită, că poate avea relații bune cu ceilalți. Aceste experiențe duc la creșterea încrederii în sine dar și în ceilalți.

Atunci când figurile de atașament nu sunt disponibile și nici suportive, copilul învață să se simtă în nesiguranță, să se îndoiască de propria lui capacitate de a face față existenței și de intențiile altor persoane,  învață că lumea este un loc periculos unde, pentru a putea supraviețui, este necesar să își dezvolte alt tip de strategii.

Ca adulți, oamenii caută apropierea în acord cu tiparul de atașament pe care și l-au dezvoltat în copilărie.  În multe cazuri aleg exact acei parteneri care să le confirme credințele despre relațiile de atașament și care se comportă după același tipar al mamei sau al tatălui. Există patru stiluri de atașament:

1. Atașamentul sigur – copiii care au un astfel de atașament au încredere în disponibilitatea mamei de a fi acolo pentru ei. Aceasta reacționează prompt și adecvat la nevoile copilului, fără a-i provoca frustrări. Copilul se simte în siguranță, are încredere în el și în ceilalți și are curajul de a explora lumea. La vârsta adultă, persoana cu astfel de atașament reușește să interacționeze cu ușurință cu alții, este capabilă să își creeze relații de calitate, se simte confortabil în intimitate, nu îi este teamă de abandon, are capacitatea de a-și recunoaște propriile nevoi și de a le satisface, înțelege nevoile altor persoane și este, la rândul ei, disponibilă față de aceștia. Adulții cu acest tip de atașament se simt în siguranță în relații, au încredere în partenerii lor pe care îi percep în general a fi persoane binevoitoare pe care te poți baza și se percep pe sine ca fiind oameni valoroși și capabili.  Nu permit să se lase folosiți sau abuzați, își trasează limite și granițe clare de interacțiune, respectă libertatea celuilalt și doresc să le fie respectată libertatea. Au tendința de a fi sinceri, deschiși și independenți și își manifestă cu încredere iubirea. Relația lor se bazează mai degrabă pe o conexiune autentică și are mai puțin de-a face cu nevoia de a crea și menține o siguranță iluzorie.

2. Atașamentul evitant – copiii cu atașament evitant nu sunt siguri de disponibilitatea mamei de a le răspunde nevoilor. Se așteaptă să fie respinși, să le fie refuzate dorințele, nu se pot baza pe ajutor din exterior și trăiesc cu impresia că este ceva în neregulă cu ei, că nu merită să fie iubiți ori sprijiniți. Pentru a scăpa de această situație stresantă, încep să evite relația în sine, privind-o ca pe sursa propriului disconfort. Dacă figurile de atașament sunt tot timpul indisponibile, copilul ajunge la concluzia că strategia lui de a căuta apropierea este ineficientă, așadar caută să găsească noi strategii prin care să facă față sentimentelor de insecuritate. Astfel, pentru a se putea adapta lumii, apelează la ceea ce se numește inactivare, adică tendința de a păstra distanța față de alții și de a se baza doar pe sine însuși, disconfortul resimțit în apropierea de cineva și suprimarea gândurilor și amintirilor legate de orice formă de stres și suferință resimțite. În ciuda unei aparente indiferențe, în interior există o tensiune crescută și multe emoții negative. Adulții care au un astfel de atașament se simt inconfortabil să se apropie cu adevărat de cineva, le este greu să aibă încredere în alții ori să ceară ajutorul și le este teamă ca nu cumva să ajungă dependenți de ei. În general își neagă nevoile sau emoțiile care le-ar putea activa atașamentul deoarece nu vor să se bazeze pe alții pentru sprijin emoțional, însă nici nu sunt dispuși să ofere acest sprijin, preferând să se distanțeze pentru a-și păstra autonomia și independența.

Pentru a se proteja de ceea ce percep a fi riscurile unei apropieri relaționale, pot adopta două strategii de evitare:

  1. Se distanțează emoțional de partener minimalizându-i importanța și detașându-se cu ușurință de acesta, căutând izolarea și centrându-se excesiv pe sine și pe lumea interioară. Deși se află într-o relație, de multe ori se comportă ca și cum persoana de lângă ei nu ar conta, nu ar fi acolo. Au capacitatea de a se închide emoțional - chiar și în situații importante și cu o mare încărcătură emoțională pot să își suprime trăirile și să nu reacționeze.
  2. Deși caută să se distanțeze de partener deoarece le este teamă de apropiere, din punct de vedere emoțional nu se pot detașa de acesta. Trăiesc într-o teamă continuă ca nu cumva să se apropie prea mult și în același timp le este teamă să nu se distanțeze prea mult. Încearcă să își țină emoțiile sub control, însă nu reușesc – nu își pot suprima anxietatea și deseori se simt copleșiti de propriile trăiri și reacții imprevizibile. Își doresc să se apropie de partener însă cred că dacă se vor apropia prea mult, vor fi răniți. În alte cuvinte, persoana pe care și-o doresc aproape și care ar putea să le ofere siguranță este aceeași persoană care i-ar putea răni și de care le este teamă să se apropie. Astfel, acești oameni au deseori relații dramatice, cu multe suișuri și coborâșuri. Le este greu să se apropie de cineva, însă le este și teamă că vor fi abandonați. Dacă simt că partenerul îi respinge, încearcă să se agațe de el, iar dacă sunt prea apropiați, se simt prinși ca într-o capcană de unde vor să evadeze.

3. Atașamentul ambivalent (anxios) – copiii cu acest tip de atașament sunt temători și dependenți de mamă, în care nu pot avea încredere și pe care o percep ca fiind imprevizibilă și greu de înțeles. Mama oscilează între afecțiune și respingere, fapt ce îl determină pe copil să fie în permanență preocupat de a-i ghici gândurile și intențiile, de a putea să-i prevadă comportamentele pentru a se putea adapta în mod adecvat. Copilul se simte în nesiguranță și nu are curajul de a explora mediul pentru că atenția lui este focalizată pe mama care adesea nu este disponibilă, nici măcar atunci când se află în apropiere. Ca și în cazul copiilor cu atașament evitant, și în acest caz, copilul, observând că strategia sa de apropiere față de mamă nu dă rezultate, apelează la o strategie secundară ce se numește hiperactivare și care se referă la o căutare compulsivă de a fi în preajma figurilor de atașament, căutând atenția și sprijinul lor. În acest caz vorbim despre o hipersensibilitate la respingere și abandon, persoana focalizându-se excesiv pe potențialele amenințări sau pericole relaționale și pe propriile defecte pentru care se învinovățește, considerându-le responsabile de respingere sau abandon. Persoana cu un astfel de atașament poate simți respingere și furie față de persoana de care este atașată pentru că aceasta nu este disponibilă și în același timp poate resimți o nevoie intensă de a fi aproape de ea. În relații acești adulți nu sunt siguri de disponibilitatea și sprijinul partenerului, se îndoiesc de ei înșiși căutând în permanență să fie acceptați și validați. Au tendința de a se agăța de partener, pe care deseori îl privesc ca pe un salvator ori suflet pereche și pe care se străduiesc să îl controleze pentru că asta le oferă un fals sentiment de siguranță; au multe nevoi și se așteaptă să le fie satisfăcute, iar când acest lucru nu se întâmplă pot apela la șantaj emoțional sau manipulare. Deseori sunt imprevizibili și au schimbări bruște de dispoziție, mai ales atunci când percep că ceva sau cineva le amenință siguranța relațională.  Ceea ce simt este mai degrabă o foame emoțională pe care o confundă cu iubirea.  Cu cât mai presantă este această “foame”, cu atât devin mai disperați și dispuși să facă orice pentru a-și păstra partenerul, în care, de fapt, nu au încredere și față de care manifestă posesivitate. Acțiunile pe care partenerul le întreprinde independent de ei pot fi percepute ca dovezi ale lipsei de iubire, fapt ce declanșează, din nou, teama de abandon.  Agățându-se de partener și comportându-se în acest fel reușesc să facă exact opusul a ceea ce intenționează: să îl îndepărteze.

4. Atașamentul dezorganizat (dezorientat) – copiii care au un astfel de atașament au manifestări neașteptate și comportamente nesigure sau evitante sau nesigure și de împotrivire. Copilul o percepe pe mamă ca fiind adesea neresponsivă și, mai mult decât atât, amenințătoare. Deseori persoanele îngrijitoare au suferit la rândul lor traume severe pe care nu au știut cum să le gestioneze.  Teama, durerea, disperarea, disocierea sau dezintegrarea adultului sunt percepute de către copil și îi creează acestuia nesiguranță și incertitudine. De cele mai multe ori mama nu este capabilă să îi satisfacă copilului nevoile și îl abuzează fizic, psihic sau emoțional. Instinctul copilului îi spune să fugă, dar este prins ca într-o menghină – nu are unde să fugă pentru că supraviețuirea lui depinde chiar de persoana care îl abuzează și îi face rău. În acest caz, pentru a face față stresului și durerii, copiii de multe ori se disociază, încercând să blocheze experiențele traumatice din conștiință. Comportamentul părinților este imprevizibil, așadar copilul nu poate găsi o strategie prin care să se simtă în siguranță ori să își satisfacă nevoile, iar ceea ce simte este teroare și frică. Adulții care și-au dezvoltat un astfel de atașament întâmpină dificultăți în autoreglarea emoțională, le este greu să ceară ajutor, au tendința de a ceda în situații stresante ori de a reacționa imprevizibil. De asemenea întâmpină dificultăți în relațiile cu ceilalți, care sunt deseori conflictuale și haotice. Le este greu să ofere dragoste și afecțiune și sunt neresponsivi și insensibili față de dorințele și nevoile partenerului. Pot manifesta episoade violente de furie iar abuzul și neglijența sunt deseoeri întâlnite. De asemenea, sunt deseori învinuitori, lipsiți de empatie și compasiune. Le este greu să aibă încredere în ceilalți din cauza evenimentelor din copilărie care i-au făcut să privească lumea ca pe un loc amenințător și, în ciuda unei mari nevoi de siguranță, le este greu să își creeze relații stabile tocmai din cauza acestei lipse de încredere și a comportamentelor abuzive.

Felul în care persoanele gestionează conflictele în relație depinde, din nou, și de stilul de atașament care are tendința de a se activa în momente stresante sau amenințătoare. Persoanele cu un atașament sigur fac față mult mai bine unui conflict și consecințelor acestuia și își revin mult mai repede. Nu îl percep ca pe o amenințare ci ca pe o situație ce trebuie rezolvată. Cei care au un atașament de tip evitant se deschid mult mai greu atunci când apare un conflict, adoptă mai degrabă o atitudine pasivă ori de retragere, chiar dacă în interior se frământă ori se simt furioși, îngreunând astfel soluționarea acestuia. Persoanele cu atașament ambivalent au tendința de a percepe conflictele într-o manieră exacerbată din cauza sensibilității lor legată de respingere. Reacțiile lor sunt furtunoase și puternice și conflictele destul de frecvente. Persoanele cu atașament dezorganizat gestionează cu dificultate stresul aferent conflictelor și au tendința de a deven ostili și violenți.

Stilul de atașament pe care îl dezvoltăm în copilărie ne influențează ulterior relațiile pe care le formăm în perioada adultă. Însă, odată ce conștientizezi care este stilul tău de atașament, poți începe să faci schimbările necesare astfel încât să nu mai permiți tiparelor disfuncționale să îți ghideze relațiile actuale. Cum? Descoperind mecanismele de apărare pe care le-ai folosit până acum și pe care continui să le folosești în relaționările tale. Este necesar să îți înțelegi povestea și să înțelegi cum ai ajuns să adopți anumite tipare după care te ghidezi în relații. Acestea sunt, de fapt, maniere adaptative pe care le-ai utilizat în copilărie pentru a face față situațiilor pe care le-ai perceput amenințătoare într-un fel sau altul, însă în momentul de față cel mai probabil s-au transformat în maniere dezadaptative de a face față vieții deoarece nu mai ai nevoie de ele. Acum situația e alta, iar tu nu mai ești un copil. Acum tu poți să schimbi acele tipare înțelegând maniera în care experiențele din copilărie te-au afectat în viață. Poți să dai un alt înțeles poveștii tale, iar pe măsură ce faci asta să îți oferi siguranța și încrederea pe care le cauți de fapt în alții.

 

Dr. Ursula Sandner

 

9 comentarii pentru “Cum influențează stilul de atașament relațiile de cuplu?

  1. Mulțumesc pt acest articol. Ce ma fac : eu am dezvoltat atașament ambivalent ,iar soțul ,cred ca e în categoria dezorganizat. Și suntem în conflict de o viata. Iar acum…. aproape de divorț. Deși eu îl iubesc și poate și el😢.

  2. Eu am dat de o persoana cu atasament evitant. Ne vedem de un an de zile, dar nu are curaj sa se apropie, desi ne intalnim des. Incerc sa am rabdare si sa nu il presez, dar oare va reusi sa se deschida, sau se multumeste cu statutul de prieteni? Sunt in dilema.

  3. Foarte adevărat,vreau sa stiti imi place ceea ce scrieti,si de cand v-am cunoscut simt ca ma cunosc mai bine,sunteti un om minunat,mulțumim din suflet ca ne mai aduceți o alinare,o mângâiere in sufletele noastre!!!

  4. Multumesc pentru toate articolele primite! Ma ajuta mult acum cand in viata mea au aparut multe obstacole pe care sper ca le voi depasi cat mai repede.

  5. Eu am dezvoltat atasamentul evitant iar fostul sot (care m-a dat afara din casa cu copil cu tot si cu care sunt in divort) pe cel dezorganizat.
    El este ( si a fost mereu) foarte detasat si vreme indelungata pur si simplu m-a tratat ca pe o sursa: initial am fost o sursa de fericire si siguranta pentru el apoi am intrat in stadiu de „sursa de venit”, ulterior sursa de placeri sexuale din ce in ce mai dezaxate (de ex eu trebuia sa spun povesti deocheate in pat, iar spre finalul relatiei protagonista principala era nasa copilului nostru (care-i sustinea cel putin declarativ apucaturile sexuale) altfel domnul nu-si putea finaliza placerea si ajungandu-se la presiuni psihice enorme (cearta si batai) de a practica swing. Nu i-am putut oferi asta si a dus inevitabil la ruptura. Definitiva!. Am incheiat paranteza. Si la propriu si la figurat.

    Acum, tot ce imi doresc este sa transmit copilului meu un comportament sigur si corect.
    Si da, recunosc ca uneori, nu sunt sigura daca reusesc chiar tot timpul, (datorita stresului aferent separarii, divortului, mutatul cu chirie, etc)

    Imi pare atat de rau ca n-am plecat mai de mult….!
    De cand mi-am data seama ca am devenit „sursa de venit”….

    deci, in concluzie, intrearea este: Cum pot schimba comportamentul meu evitant de parinte in cel sigur?

    Multumesc!
    Ea

  6. acum 2 luni am facut un curs de psihologie si am descoperit ca am un caracter ambivalent, de atunci incerc sa am mai multa incredere in mine si in relatia mea!e important sa iti cunosti trecutul si sa fi dispus la mici schimbari!mi a adus un mare beneficiu si multa liniste in relatie!

  7. Multunesc pentru tot mau ajutat mult ,am si o carte citita ,dar as vrea daca se poate o intalnire pentru a incepe o posibila terapie pentru mine si sotul meu ,suntem cu actele de divort depuse ! Multumesc.

  8. Foarte interesant , a invata sa ne cunoastem e important, poate si reusim sa imbunatatim calitatea relatiilor si implicit calitatea vieti noastre.Multumim din suflet ….

  9. Citesc , citesc si imi dau seama cat mai de redescoperit la mine. Unele lucruri la stiam dar nu stiam de unde sa le iau , unde se le asez. Comportamentul meu e ambivalent iar al partenerului meu e evitant. Ne iubim si ne vrem sa fim împreună sa trăim in armonie, in pace si liniste. Si totusi apar atat de multe conflicte pe care nu reusim sa le rezolvăm.
    Ma bucur ca v-am gasit si vreau ajutor din partea voastră!
    Multumesc ca sunteti!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *